Teoria atașamentului-origini și concepte de bază

Teoria atașamentului se leagă de numele psihiatrului britanic John Bowlby și al psihologului american Mary Ainsworth, fiind considerată o operă comună produsă în urma unei colaborări cu influențe reciproce care a durat aproape 40 de ani (Bretherton, 1991).

John Bowlby a pus bazele teoriei atașamentului revoluționând concepțiile vremii despre formarea legăturii dintre copil și mamă și despre efectele separării și deprivării materne. Ideile lui Bowlby au fost testate empriric, printr-o metodologie inovativă, de Mary Ainsworth, un demers care a a dat curs unor noi runde de cercetare și perfecționare a teoriei. Concluziile lui Bowlby și Ainsworth au fost perfecționate ulterior prin lucrările lui Mary Main care a extins cercetările în domeniul atașamentului, de la copilărie, la vârsta adultă, de la comportament nonverbal, la reprezentare mentală. Munca depusă de Mary Main pentru perfecționarea teoriei a fost o inspirație pentru Peter Fogany care a dus mai departe moștenirea lui Bowlby, identificând relațiile de atașament drept context cheie pentru dezvoltarea unor capacități umane precum insight sau empatie (Wallin, 2007).

Lucrând ca psihiatru în cadrul Clinicii de Îndrumare a a Copiilor din Londra, la sfârșitul anilor 30, Bowlby și-a petrecut 3 ani studiind și tratând băieți delicvenți. În lucrarea „Patruzeci și patru de hoți juvenili” (1944) Bowlby a descris în amănunt efectele devastatoare pe care le au separările de figura maternă în copilăria timpurie. În 1951, după șase luni de lucru la un studiu al Națiunilor Unite despre nevoile și soarta emoțională a copiilor rămași fără adăpost după al Doilea Război Mondial, Bowlby a publicat raportul-mongrafie „Îngrijirea maternală și sănătatea mentală” în care a trecut în revistă câteva dintre observațiile pe care își va fundamenta ulterior teoria atașamentului. Bolwlby (1951) a subliniat influențele negative ale îngrijirii materne neadecvate în perioada de sugar asupra dezvoltării personalității și a atras atenția asupra distresului acut pe care îl resimt copiii mici care se trezesc separați de cei pe care îi cunosc și îi iubesc. Pentru a putea crește sănătos, din punct de vedere al sănătății psihice, copilul trebuie să aibă parte de o relație apropiată, caldă și continuă cu mama sau îngrijitorul permanent din care amândoi - atât copilul, cât și mama-, să obțină satisfacție, a fost concluzia la care a ajuns Bowlby (1951).

În epoca în care Bowlby punea bazele teoriei atașamentului, două erau teoriile care explicau natura și dezvoltarea relațiilor copiilor cu alte persoane: teoria psihanalitică și teoria învățării. În vreme ce psihanaliștii puneau la baza relațiilor sociale interumane instinctele și pulsiunile din inconștient, adepții teoriei învățării puneau totul pe seama comportamentelor dobândite. Psihanaliștii ( e.g., Freud, 1910; Sears, Maccoby & Levin, 1957) susțineau că motivul pentru care copilul dezvoltă o legătură apropiată cu mama sa îl reprezintă faptul că mama îl hrănește. Plecând de la ideea că există două tipuri de pulsiuni - primară și secundară - hrănirea era considerată pulsiune primară, iar relația era considerată pulsiune secundară. O teorie alternativă, cu origini tot în psihanaliză, propunea ideea unei relații primitive de obiect. Melanie Klein (1932) a promovat ideea că sânul mamei este primul obiect, teoria sa punând cel mai mare accent asupra hranei și oralității.

Pentru explicarea celor observate de-alungul carierei sale în ceea ce privește dezvoltarea relațiilor copiilor cu alte persoane, autorul teoriei atașamentului nu a găsit satisfăcătoare niciuna din teoriile existente. Bowlby a îmbrățișat explicațiile din etiologie, un domeniu pe care avea să-l numească „o lume nouă” (Bowlby, 2011, p 58), în care oameni de știință marcanți (e.g. Lorenz, 1935; Hinde, 1954) cercetau în specii non-umane relațiile stabile dintre pui și părinți, relațiile din cadrul cuplurilor și modul de dezvoltare al acestora. Bowlby (1958,1960) a aplicat principiile etologice la problemele clinice care îl preocupau, a inclus idei din psihologia dezvoltării, psihanaliză și psihologia cognitivă și astfel a pus bazele teoriei atașamentului.

Principiul de bază al teoriei cu rădăcini în etologie propusă de Bowlby a constat în faptul că omul are o predispoziție biologică să dezvolte relații de atașament cu persoanele care îl îngrijesc în primii ani de viață.

Teoria lui Bowlby a susținut, încă de la început, faptul că formarea atașamentului copilului față de mamă nu este legată de hrănire, ci mai degrabă de proximitate, conceptul de atașament fiind definit drept o legătură continuă cu o anumită persoană la care copilul apelează când simte posibilitatea unui pericol sau se simte vulnerabil și are nevoie de protecție.

Primele idei din teoria atașamentului au fost prezentate într-o lucrare intitulată „Natura legăturii copilului cu mama sa” (1958) care a oferit, după cum a remarcat Bretherton (1992), „primul plan de bază al teoriei atașamentului” (p. 762). Teoria atașamentului a fost expusă apoi pe larg în trilogia lui Bowlby, „Attachment and Loss” (1969/1982, 1973, 1980).

Principalele postulate ale teoriei lui Bowlby pot fi rezumate astfel (Stan, 2002): copilul e născut cu predispoziţia de a deveni ataşat de persoana care îi oferă îngrijire, aceasta fiind discriminată şi privilegiată faţă de ceilalţi adulţi; copilul îşi va organiza propriul comportament cu scopul de a menţine această relaţie de ataşament, esenţială pentru supravieţuirea lui fizică şi psihologică; copilul tinde să menţină adesea aceste relaţii de proximitate în caz de pericol, chiar cu preţul perturbării sale.

Conform teoriei atașamentului, a spune despre un copil că este atașat de cineva sau că prezintă un atașament față de cineva înseamnă că el are o predispoziție puternică de a căuta proximitatea față de acel individ și de a face acest lucru în anumite condiții. Bowlby (1969) a definit comportamentul de atașament drept orice formă de comportament care face ca o persoană să ajungă sau să se mențină în apropierea unui individ, mai puternic, considerat mai capabil a se adapta la mediu. Comportamentul de atașament este cel mai ușor de observat la vârste mici, însă el poate fi observat pe tot parcursul vieții, mai ales în situațiile în care persoana este speriată, în suferință sau obosită. Potrivit teoriei dezvoltate de Bowlby, pe parcursul copilăriei mici, comportamentul de atașament include plânsul, ca chemare și solicitare a îngrijirii din partea mamei, de cele mai multe ori, dar și protestul copilului, atunci când este singur.

Bowlby (1969) a identificat patru etape în formarea relaţiilor de ataşament în primii ani de viaţă:

Preatașamentul este etapa care durează de la naștere până la 8-12 săptămâni și este caracterizată prin orientare fără discriminare. În această etapă, copiii nu par să facă vreo diferenţă între oamenii pe care îi văd. Ei întorc capul şi încearcă să se uite spre locul din care se aude orice voce, gânguresc sau se opresc din plâns când aud sau văd că se apropie cineva. Astfel de comportamente au fost considerate capacităţi sociale înnăscute.

Începuturile ataşamentului se produc în intervalul de vârstă cuprins între 3 și 6-8 luni și este etapa caracterizată prin receptivitate selectivă. Copiii sunt în continuare receptivi față de oamenii pe care îi văd în jur, dar reacţiile lor devin mai intense faţă de cele câteva persoane în preajma cărora stau cel mai mult. În această etapă, copiii își recunosc deja părinții și manifestă o preferință către aceștia sau către alte persoane care au grijă de ei (Bowlby 1969)

Ataşamentul evident este etapa cuprinsă între 6-8 luni și 3 ani și este caracterizată prin menţinerea proximităţii. În această etapă, copiii fac eforturi (e.g. plâng, se bucură ) pentru a rămâne în apropierea fizică a părintelui său a adultului care are grijă de ei. Este etapa în care copiii plâng după mama, atunci când aceasta îi părăsește sau se bucură și manifestă entuziasm la venirea mamei. Este etapa în care preferința pentru mamă sau persoana care îl îngrijește este evidentă, iar persoanele străine sunt tratate cu precauţie și, uneori, teamă.

Formarea unui parteneriat orientat spre scop este etapa care începe după vârsta de 3 ani. La această vârstă copiii devin conştienţi de faptul că părinţii lor sunt persoane separate, înțeleg mai bine reacțiile acestora și devin capabili să îşi moduleze propriile reacţii şi răspunsuri (Bowlby (1969). Formarea unui parteneriat orientat spre scop marchează începutul relaţiilor de ataşament mature ce durează toată viaţa

Teoria atașamentului pune accentul pe anumite aspecte principale. Un astfel de aspect îl reprezintă caracterul fundamental și funcția biologică a legăturilor intime dintre indivizi. Formarea și menținerea acestor legături sunt controlate prin intermediul unui sistem cibernetic situat în sistemul nervos central, sistem care folosește modele interne de lucru ale sinelui și ale figurii de atașament. Un alt aspect important este influența puternică pe care o are asupra copilului modul în care acesta este tratat de părinți, în special de mamă.

Bowlby a introdus în teoria sa conceptul de „modele internalizate de reprezentare a relației de atașament”, reprezentări mentale internalizate (e.g. idei, gânduri, așteptări, credințe) pe care indivizii le dețin despre sine și despre ceilalți (Bowlby, 1973). Pentru descrierea modelelor internalizate ca reprezentări mentale ale atașamentului, Bowlby s-a bazat pe concepte psihanalitice precum internalizarea și reprezentarea obiectelor, dar a reformulat aceste concepte folosind teorii din psihologia cognitivă. Autorul teoriei atașamentului (1969/1982) a împrumutat termenul de modele de lucru interne de la Craik (1943) și Young (1964) pentru a descrie bazele cognitive ale sistemului comportamental de atașament și a subliniat ideea că a aceste reprezentări nu sunt statice. Modelele de lucru interne pot fi actualizate sau revizuite, dacă din mediul extern vin noi informații (Bowlby, 1988).

Reprezentarea internă, care pornește de la abordarea cognitivă schematică a relației părinte copil, are la bază comportamentul de atașament al adultului față de copil, cât și percepția timpurie a experimentelor proprii ale copilului în relația primară. Bowlby (1969/1982) sugerează faptul că sugarul utilizează propriul model intern reprezentațional pentru a percepe și procesa informații referitoare la atașament. Ulterior, reprezentarea atașamentului de către copilul mic va deveni fundamentul dezvoltării personalității sale.

Modelul intern despre sine se referă la felul în care un individ se percepe pe sine ca fiind demn de dragoste și sprijin. Modelul internalizat despre alții, în special despre figura de atașament, se referă la măsura în care aceștia sunt percepuți ca fiind receptivi, de încredere în satisfacerea nevoilor de atașament. În categoria nevoilor de atașament pot fi incluse dorința de confort și sprijin în fața unei suferințe sau dorința de susținere și încurajare în situații de realizare personală (Collins & Feeney, 2000; Feeney, 2004; Feeney & Thrush, 2010).

Modelele internalizate se dezvoltă și sunt modelate în urma interacțiunilor cu figurile de atașament (Bowlby, 1969/1982; Bretherton, 1990). Indivizii care experimentează în copilărie, în mod constant, experiențe din care reies sprijinul, dragostea și încrederea figurilor de atașament vor dezvolta modele pozitive asupra sinelui. Sinele va fi astfel apreciat și iubit, considerat competent și capabil să față față evenimentelor stresante. Interacțiunile pozitive cu figurile de atașament vor face ca ceilalți să fie priviți cu încredere, iar lumea să fie văzută ca un loc sigur. În schimb, cei care experimentează în relația cu figura de atașament îngrijorare și susținere dezorganizată, inconsecventă sau experimentează respingere, vor dezvolta o viziune negativă asupra sinelui, se vor percepe nedemni de dragostea și sprijinul celorlalți. Astfel de experiențe negative cu figura de atașament vor face ca lumea să pară un loc periculos. Bowlby a susținut că modele se formează în copilăria mică, dar tind să devină stabile la adolescență. Ducând mai departe munca lui Bowlby, Mary Main (1985) a susținut că modelele interne de lucru nu sunt șabloane, ci reguli conștiente sau inconștiente de organizarea a informației relevante pentru atașament. Main a plecat de la ideea că regulile care sunt internalizate pe parcursul primelor relații din copilăria mică apar din experiența copiilor legată de ce merge și ce nu merge în legătură cu anumite figuri de atașament. Luând naștere din interacțiunile dintre sistemul de atașament dirijat biologic, bazat pe supraviețuire și realitățile parentajului, regulile de atașament devin reguli de viață (Wallin, 2007).

Teoreticienii atașamentului care au dus mai departe munca lui Bowlby (e.g Bretherton, 1985; Main, Caplan, Cassidy, 1985; Sroufe, 1986) au fost de acord că modelele interne de reprezentare derivă din experiențele cu figura primară de atașament și că ele constau în structuri mentale, reguli sau postulate care reprezintă abstractizarea unor experiențe anterioare interactive și de afect (scheme generalizate de reprezentare a evenimentelor, amintiri cu semnificație generalizatoare) pentru a explica structurile reprezentaționale. Modelele angajează procese defensive care influențează modul în care individul își reamintește experiențele precoce din sistemul stabilit cu adultul de referință (Main, Kaplan& Cassidy, 1985). Deși tind să devină stabile începând cu vârsta adolescenței, ele pot fi schimbate în funcție de noi experiențe care au potențial semnificativ corect pentru individ (Main, Kaplan & Cassidy, 1985). Alți cercetători (Isabella, Belsky & von Eye, 1989) au susținut faptul că, în formarea modelelor interne, contează atât felul în care îngrijitorii răspund nevoilor copilului, cât mai ales circumstanțele, mai exact felul în care îngrijitorul răspunde la distres.

Stilurile de atașament în copilărie

Mary Ainsworth (1978) a îmbogăţit teoria ataşamentului ale cărei baze au fost puse de Bowlby prin clasificarea calității atașamentului din punct de vedere al securității - insecurității. Ainsworth a lansat în Uganda primul studiu longitudinal în mediul natural al bebelușilor în interacțiune cu mamele lor, vizitând timp de 9 luni 26 de familii cu bebeluși care nu fuseseră înțărcați. Cercetătoarea a urmărit culegerea de date care să răspundă la întrebări fundamentale legate de ontogeneza atașamentului și care, în final, au oferit un suport empiric teoriei lui Bowlby. Datele (Ainsworth, 1967) au sugerat că atașamentul se dezvoltă în etape, la vârsta de 6-9 luni copiii având o preferiță clară pentru mamă ca figură de atașament. Pe baza interviurilor cu mamele, Ainsworth a concluzionat că în formarea atașamentului un rol vital îl are sensibilitatea mamelor la semnalele copilului.

Ulterior studiilor realizate în Uganda, Ainsworth a elaborat o procedură experimentală de laborator la Baltimore numită „Strange Situation” (Ainsworth & Wittig, 1969; Ainsworth, Bell și Stayton, 1971). În 1963, Ainsworth a înregistrat 26 de femei însărcinate pentru participarea la un studiu la domiciliu asupra dezvoltării timpurii. După naștere, interacțiunile copiilor cu mamele au fost documentate pe parcursul unui an, prin 18 vizite a câte 4 ore la fiecare familie. Datele culese de Ainsworth au arătat o suprapunere aproape perfecta între comportamentele de atașament din Uganda și cele din Baltimore. Experimentul început în casele celor 26 de familii din Baltimore a fost extins cu o procedură initial controversată care evita problema familiarității, punând copiii din Baltimore în fața unei situații străine (Ainsworth,Blehar, Waters&Wall, 1978).

În această evaluare structurată de laborator care a durat în medie 20 de minute, mamele și copii în vârstă de 12 luni au fost invitate într-o camera cu jucării. Procedura a implicat opt episode și trei personaje: copilul, mama și o persoană străină. În epsioadele 1-3 ale procedurii, copilul, în compania îngrijitorului se confruntă, mai întâi cu camera nouă apoi cu o persoană străină (un asistent de cercetare necunoscut). În cel de-al patrulea episod, mama a părăsea camera de joacă, iar copilul era lăsat cu străinul. Mama revenea în timpul celui de-al cincilea episod, iar îngrijitorul părăsea camera. În episodul șase, copilul rămânea din nou singur. Străinul se întoarcea în episodul 7, iar mama revenea și ea în episodul 8. Trei componente - mediul nou, străinul și separările de mama-, au fost considerate de cercetători drept factori de stres pentru copii și activatori ai comportamentului de atașament. A fost acordată o atenție special episoadelor în care mama revenea în camera, după scurtele dispariții. Acestea au fost episoadele în care cercetătorii au putut vedea, prin comportamentul copilului, gradul de încredere și sentimentul de siguranță al copilului față de mama și cât a durat până când copilul și-a mutat atenția de la explorarea mediului la mama. Modul în care copilul s-a apropiat de mama și a căutat contactul cu aceasta sau a încercat să evite contactul, și-a manifestat supărarea sau a acționat într-un mod dezorganizat a fost decisiv pentru a clasifica atașamentul (Rosmalen, Van der Veer,&Van der Horst, 2015).

Copiii au fost observați în „Situația străină” și acasă și în urma observațiilor s-au decelat trei tipare principale de atașament: atașament sigur, atașament anxios și atașament evitant (Ainsworth, 1971), dar și stilurile parentale care conduc la formarea lor. Cercetări ulterioare (Main &Solomon, 1986) au stabilit și un al patrulea stil de atașament: atașamentul dezorganizat-dezorientat.

Atașamentul securizant este stilul de atașament în care copilul are încredere în mamă (sau altă figură parentală), știe că acesta va fi disponibil, responsivă și îi va oferi ajutor dacă se va afla într-o situație periculoasă. Având această garanție pe care Ainswort a numit-o „bază de siguranță”, copilul explorează cu curaj mediul înconjurător. Acest tip de atașament se formează în preajma unui părinte care este disponibil imediat, recepționează semnalele copilului și răspunde cu afecțiune atunci când acesta caută alinare (Bowlby, 1988). Vondra &Barnett (1999) au stabilit că acest tip de atașament este prezent în 60-70 la sută dintre cazuri și este reflectat în comportamentul copilului care dă dovadă de autonomie, siguranță, încredere în străini, în prezența îngrijitorului. Alte studii (Belsky, Rovine, & Taylor, 1984; DeWolff & van IJzendoorn, 1997; Grossmann, Grossmann, Spangler, Suess, & Unzer, 1985) au demonstrat că astfel de copii tind să aibă părinți sensibili și disponibili emoțional. Alți cercetători (Thompson &Lamb, 1984) au constat că copiii care manifestă un stil de atașament sigur au o gamă mai largă de reacții la separarea de îngrijitor, de la stres scăzut la stres crescut sau absența plânsului în timpul separării. În cazul acestor copii nu s-au manifestat comportamente de rezistență, evitare sau pasivitate față de îngrijitor sau, în rarele situații în care au apărut astfel de manifestări, au fost înlocuite destul de repede cu interacțiuni pozitive (Barnett & Vondra, 1999).

Atașamentul nesigur-evitant este întâlnit la aproximativ 10-25% dintre copii (Barnett & Vondra, 1999). În cadrul experimentului inițiat de Ainsworth, manifestările acestor copii s-au caracterizat printr-o lipsă de interacțiune pozitivă cu persoana de atașament. Interesul a fost manifestat mai degrabă către jucării sau persoana străină. La despărțirea de mamă, acești copii au manifestat un distres mai scăzut decât copiii cu atașament securizant sau cei cu atașament nesigur anxios. La întoarcerea mamei, acești copii au evitat să restabilească contactul și, uneori, chiar au întors spatele persoanei de atașament. Copiii cu atașament nesigur evitant prezintă comportament de explorare, de neimplicare afectivă, acceptă cu ușurință separarea de mamă și, în același timp, acceptă mai ușor persoanele străine. Se consideră că modelul internalizat de copil este acela că persoana de atașament va respinge nevoia de atașament, în situații de stres sau alte situații și, ca atare, copilul își va menține atenția îndepărtată de persoana de atașament într-un efort de a nu stârni frustrare ( Barnett & Vondra, 1999). Alte cercetări( Belsky,1984; Grossmann et al., 1985) au indicat faptul că mamele acestor copii tind să fie foarte intruzive, controlante sau respingătoare.

Atașamentul nesigur anxios-rezistent sau ambivalent este prezent la 10-15% dintre copiii din America de Nord (Barnett & Vondra, 1999). În timpul experimentului „Strange Situation” acești copii nu au fost atrași de joc și explorare, stând în apropierea îngrijitorului. În timpul separărilor, copiii cu atașament nesigur anxios sau ambivalent au manifestat un stres mai mare. La întoarcerea mamei, copiii și-au manifestat ambivalența: pe de o parte au cautat contactul cu mama, pe de altă parte i s-au împotrivit prin proteste. Atașamentul caracterizat prin anxietate și rezistență este consecința faptului că copilul nu are certitudinea că părintele va fi responsiv sau că îl va ajuta în cazul în care îl solicită. Copii cu atașament ambivalent explorează foarte puțin și devin greu de alintat la separarea de îngrijitor. Atașamentul nesigur anxios-rezistent este consecința unor separări repetate de părinte sau a amenințărilor cu abandonul, folosite ca mijloc de control. Cercetările ulterioare (Belsky, 1984) au indicat faptul că mamele copiilor cu atașament nesigur ambivalent nu răspund nevoilor de atașament ale copilului și nu sunt constante în disponibilitatea lor față de nevoile copilului.

La aproape 20 de ani după prezentare celor trei forme de atașament de către Ainsworth, Main și Solomon (1986) au descoperit și a patra formă de atașament: atașamentul dezorganizat-dezorientat. Copiilor cu tiparul dezorganizat le lipsește o strategie organizată cu ajutorul căreia să se confrunte cu stresul situației străine. S-a constatat că ei manifestă comportamente contradictorii, repetitive sau greșit direcționate (e.g. între străin și mamă se îndreaptă mai degrabă către persoana străină). La întoarcerea mamei, acești copii pot zâmbi, pentru ca ulterior să îi întoarcă spatele. Main (1986) a propus ipoteza că dezorganizarea copilului este nu numai rezultatul interacțiunilor cu părinți a căror furie și abuz sunt înfricoșătoare pentru copil, ci și al faptului că părintele este simțit de copil ca fiind speriat, înfricoșat. Main& Hesse (1992) au concluzionat că atașamentul dezorganizat este rezultatul unui eșec al oricărei strategii din partea unui copil care ajunge să trăiască frica fără soluție.

Copiii cu atașament dezorganizat-dezorientat reprezintă copiii cu cel mai nesigur tipar (Papalia, Olds, Feldman, 2009). S-a constatat că atașamentul dezorganizat apare în proporție mai mare la populații cu grad mare de risc, la copiii născuți prematur, la cei cu sindromul Down sau cei care au mame alcoolice (Vondra &Barnett,1999).