Iertarea de sine nu e un gest. E un drum.

 

Există o tăcere specifică zilelor dinaintea Paștelui. Nu e liniște. E o acumulare. E acel tip de densitate interioară care nu are neapărat legătură cu religia, ci mai degrabă cu lucrurile rămase nerezolvate. O formă de inventar personal făcut în gând, în timp ce cureți geamurile sau alegi ouăle mai netede. Nu se vorbește despre asta. Se simte. Un fel de epuizare tăcută, nu neapărat fizică, ci mai ales emoțională. Pentru că, în spatele gesturilor exterioare, fiecare dintre noi poartă în tăcere gândul acela care revine obsesiv: n-am fost destul. N-am făcut destul. Am greșit acolo. Am rănit pe cineva. Sau m-am pierdut pe mine. Și de aici începe ceea ce nimeni nu vede. Judecata tăcută, neîntreruptă, subtilă. Procesul acela în care tu ești și acuzatul, și martorul, și călăul. Nu contează cât a trecut. Nici câte lucruri bune ai făcut între timp. Vinovăția nu are memorie liniară. Se întoarce ori de câte ori ai un moment de slăbiciune. Se strecoară în serile obosite sau în diminețile în care deschizi ochii cu un nod în stomac. Poate că ai fost prea dur. Sau prea slabă. Poate că n-ai știut să pleci. Sau poate că ai plecat prea repede. Și toate aceste lucruri se rotesc într-un fel de cameră fără uși.

Psihologic vorbind, iertarea de sine nu e un gest. E un proces. Nu vine cu o decizie rapidă și nu se termină într-o zi cu lumânări. Vine cu efort, cu înțelegere, cu o formă de compasiune matură care nu te scutește de răspundere, dar te eliberează de condamnare. Iertarea de sine nu înseamnă să spui că a fost bine. Înseamnă să recunoști contextul. Că ai făcut ce ai putut cu ce aveai atunci. Cu ce știai atunci. Cu cât puteai duce. Nu justifici. Dar încetezi să te mai distrugi pentru ceva ce nu mai poți schimba.

Și poate că exact asta ne lipsește în această perioadă: nu un ritual, nu un cozonac perfect, nu o listă bifată. Ci permisiunea de a nu ne mai biciui. Poate că ce ți se cere acum nu e perfecțiune, ci pace. Nu pentru ceilalți. Ci pentru tine. Poate că ai obosit. Și poate că e timpul să pui capăt acelui contract nescris cu suferința, acel pact tăcut care spune că trebuie să plătești, la nesfârșit, pentru că n-ai fost impecabil. Adevărul e că nimeni nu-ți mai cere asta. Nimeni nu mai ține scorul. În afară de tine.

Iertarea de sine e un act de luciditate. De recunoaștere. Nu e slăbiciune. Nu e renunțare. E o formă de curaj. Să spui: am fost acolo. A fost greu. Am greșit. Dar nu mă voi mai purta ca și cum ar trebui să sufăr la nesfârșit pentru ceea ce nu am știut atunci.

Iertarea de sine nu e un gest spiritual. Este o necesitate psihologică. Este ieșirea dintr-un contract nescris pe care l-ai semnat cu suferința. Un contract în care ți-ai promis că n-ai voie să te ierți până nu plătești tot. Dar ce înseamnă „tot”? Și cui plătești, mai exact?

În psihoterapie, nu vorbim despre iertare ca scuză. Vorbim despre iertare ca recunoaștere. Despre acel moment în care înțelegi că ai făcut ce-ai putut cu cine erai, cu ce aveai, cu cât știai. Și că a continua să te rănești nu repară nimic. Doar perpetuează. Iertarea de sine e un act radical de luciditate. Nu are nimic de-a face cu uitarea. Ci cu adevărul. Cu un soi de demnitate care spune: nu voi mai trăi împotriva mea.

Poate că nu trebuie să înțelegi tot ca să poți merge mai departe. Poate că trebuie doar să renunți la ideea că durerea ta e o dovadă de loialitate față de trecut. Poate că Vinerea Mare, tăcerea ei, golul ei, e un loc bun în care să lași jos greutățile pe care le porți singur de ani întregi. Poate că tăcerea care contează nu e între oameni. Ci între tine și vocea aceea care te biciuie de ani de zile. Poate că nu trebuie să îți cumperi haine noi, nici să faci cozonaci, nici să te spovedești.Poate că singurul lucru cu adevărat curajos pe care îl poți face acum este să spui: Am greșit. Am suferit. Dar nu voi mai continua să mă pedepsesc. Și poate că asta e, de fapt, începutul unei învieri reale.