„Pot să rezolv problema asta” – O poveste de dragoste

„Îl țin strâns, îi aud respirația, îi simt bătăile inimii, și totuși nu este aici. Îmi vreau copilul înapoi.”

Sunt cărți de parenting care îți spun cum să fii un părinte mai bun. Și sunt cărți care îți spun că ești deja un părinte bun, chiar dacă te simți un eșec. Cartea Kristinei Kuzmič, „Pot să rezolv problema asta și alte minciuni pe care mi le-am spus în timp ce îmi creșteam copilul aflat in dificultate”, face parte din a doua categorie. E o mărturie brutal de sinceră despre ce înseamnă să fii părinte de adolescent în suferință, despre depresie, autovătămare, suicid, consum de droguri, singurătate, neputință și frică. Multă frică.

Kristina Kuzmič este o creatoare de conținut devenită celebra „guru a parentingului” în mediul online, cunoscută pentru umorul ei tandru și autenticitatea cu care vorbește despre haosul vieții de părinte — dar și o mamă care, în timp ce făcea milioane de oameni să râdă, trăia acasă o dramă sfâșietoare alături de fiul ei, Luka.

„Pot să rezolv problema asta și alte minciuni pe care mi le-am spus în timp ce îmi creșteam copilul aflat in dificultate” este o carte care nu vine cu rețete. Vine cu adevăruri. Cu panică și tremurat. Cu întrebări grele puse în întuneric, în timp ce ții de mână un copil care nu mai știe dacă vrea să rămână în viață.

„Te-ai gândit vreodată să-ți faci rău?”

„Da.”

„Ai încercat?”

„Nu. Nu încă.”

Luka este primul copil al autoarei,  „cea mai frumoasă surpriză din viața ei”.

„Luminos și strălucitor, intens și jucăuș, creativ și nostim, sensibil și cald, cu propriile lui păreri, cu curajul de a exprima întotdeauna ce are în interior și cu o încăpățânare care știu că deopotrivă o să îl tragă înapoi și o să îl ajute să meargă înainte.”

Între vârsta de 12 și 13 ani, dispoziția și comportamentul lui Luka s-au schimbat. Inițial, părinții au privit schimbările drept „obișnuita condiție umană cunoscută drept adolescență”.

„ Iată cum a arătat pentru mine creșterea lui Luka la această vârstă: Noi îi acordam privilegii. El ne înșela încrederea. Așa că îi reducem din privilegii, ceea ce îl face să se simtă captiv. În timp, reintroducem o parte din acele privilegii, expicându-i că poate avea mai multă libertate dacă ne arată că putem avea încredere în el. Este de acord, iar apoi, foarte repede, ne înșeală încrederea. Și ciclul continuă”.

Prinsă între Negare (Nu te panica. O să treacă și asta) și Frică ( Panichează-te! Panichează-te! Panichează-te! ), ca orice mamă care refuză, inițial, să creadă că ar putea fi ceva grav sub masca adolescenței, Kristina Kuzmič ajunge, inevitabil, să se întrebe „Cu ce am greșit?”

Cât din asta e vina mea? Ce-am făcut? Ce nu am făcut? I-am găsit ajutor suficient de devreme? Sau prea târziu? I-am găsit ajutorul potrivit? L-am presat prea mult? Nu i-am oferit destulă acceptare? L-am încurajat suficient în ceea ce privește interesele și punctele lui forte?

Copilul pe care l-a ținut în brațe, care spunea bancuri, care râdea la filme cu baloane, care plângea pentru că oamenii sunt „atât de singuri”  acum îi trântește în față: „Te urăsc, scârbă nenorocită!”

Adolescența turbulentă a lui Luka se dovedește a fi depresie. Depresie cu ideație suicidară, cel mai negru coșmar pe care îl poate trăi un părinte.

De când am aflat că Luka se luptă cu gândurile suicidare, m-am întors la rutina care m-a alinat când era nou născut: să-l verific de mai multe ori pe noapte, apropiindu-mi fața de a lui, ca să fiu sigură că mai respiră. (...) Frica mi-a deturnat complet creierul, dar singurul lucru pe care îl știu cu siguranță este că trebuie să îl las să vorbească. Altfel nu se mai deschide niciodată.”

După depresie și ideație suicidară, urmează consumul de alcool și, mai apoi, consumul de droguri care ajunge să fie singura modalitate a adolescentului de a rămâne în viață.  Urmează violența. Apelarea la poliție în episodele de violență ale fiului. Psihiatri. Terapeuți. Internări la psihiatrie, reabilitare. Frică. Multă, multă frică.

Când Luka țipă la mine, ce spune el, de fapt? Îmi dau seama că trebuie să învăț o limbă nouă ca să pot interpreta ce îmi comunică Luka, un limbaj care se schimbă constant  și e complet insesizabil dacă nu sunt calmă și non reactivă.

Îmi apropii fața de a lui Luka și îl privesc drept în ochi.

Te iubesc, îi spun.

Fața îmi este plină de lacrimi; el scuipă spre mine. Nu mă mișc.

Te iubesc.

Scuipă din nou.

Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc.

Una dintre minciunile menționate de Kristina Kuzmic este „Progresul e o linie dreaptă”. Nu, vindecarea fiului ei nu a fost o linie dreaptă. Au fost perioade bune, urmate de recăderi, apoi reveniri și alte recăderi. Totul de-alungul a peste 4 ani. Ani în care Luka a primit pe lângă diagnosticul de depresie, alte diagnostice precum anxietate, ADHD. Ani de terapie pentru adolescent, dar și pentru mamă, reabilitare și grupuri de suport.

Cartea nu îndulcește nimic. Nu vine cu metafore frumoase sau cu povești inspirate, ci cu realitatea crudă, așa cum se simte ea în interiorul unei mame care trăiește cu frica zilnică pentru viața copilului ei. Într-una dintre cele mai cutremurătoare scene, Kristina rememorează o discuție cu psihiatrul fiului său – un moment în care totul se fracturează:

„– Dacă are acces la o armă, Luka o să se omoare. Și-a făcut deja planul.

Dintr-o dată totul pare încețoșat. Nu pot să formez o propoziție sau măcar un gând simplu. Dr. H îmi oferă ceva claritate aici, dar nu genul pe care o vânam. Claritatea nu pare o cale spre vindecare. Continuă să vorbească, dar eu nu o mai aud. Nu inspir oxigen, ci panică pură și expir orice urmă de normalitate de care mă mai agățam.”

Cartea Kristinei Kuzmič nu e un ghid de parenting. Este o confesiune lucidă, plină de frică și dragoste, scrisă de o mamă care a înțeles că: nu poți controla ce simte copilul tău, nu poți repara suferința cu optimism, dar poți sta acolo, poți asculta fără să corectezi, poți îngenunchea lângă el, în tăcere, și să spui: „Te vreau aici.” Așa cum spune autoarea, cartea este o poveste de dragoste.

În propria terapie, autoarea învață arta capitulării.

„Ce înseamnă, de fapt, să capitulez? Pentru mine capitularea a sunat întotdeauna a complacere. Dar poate să capitulezi nu înseamnă să renunți. Poate înseamnă să te deschizi. Poate înseamnă să tragi aer în piept și în loc să faci, doar să fii. În loc de ce pot să fac pentru Luka, cine pot să fiu pentru el? Nu pot să controlez ce se va întâmpla mai departe în povestea lui Luka. Călătoria lui, ca a tuturor oamenilor, este imprevizibilă și este alegerea lui, Alegerea cel mai puțin curajoasă pe care aș putea să o fac este să permit îngrijorării pe care o simt pentru lucrurile pe care nu le pot controla să mă distragă de la binele cu care pot să contribui”.

Ultimul capitol al cărții este scris de fiul autoarei, Luka. Este  povestea lui, spusă de el, despre ceea ce a trăit de-alungul anilor în care s-a luptat cu depresia, anxietatea, consumul de substanțe și dorința de a muri.

„Privind în urmă, îmi dau seama cât de important a fost că mama nu a renunțat niciodată să îmi spună lucruri încurajatoare. Chiar și când mă purtam ca și cum nu îmi păsa ori o ignoram, tot o auzeam. De multe ori, persoana care are probleme este cea care trebuie să inițieze contactul. Trebuie să vrea ajutorul. Dar nu o să aibă această deschidere decât dacă-i creezi un spațiu în care să se simtă în siguranță și să știe că poate veni la tine oricând.  Ce m-a ajutat cel mai mult a fost să știu că locuința mea este un loc în care pot să vorbesc despre orice și despre tot”.

Această carte e despre iubirea care stă lângă ușă și nu pleacă. Despre spaima de a nu ști cum să-ți mai atingi copilul — nu cu mâna, ci cu inima. Despre confuzia aceea cumplită care te lovește când te uiți la el și nu-l mai recunoști. Despre întrebarea care-ți sapă pieptul: Ce-am greșit? Nu, cartea nu-ți oferă soluții. Îți oferă ceva mai rar: un adevăr spus fără rușine. Că uneori nu poți salva. Că uneori nu știi ce să spui. Că uneori ți-e teamă chiar de copilul tău.

Dar în mijlocul haosului, cartea îți amintește ceva esențial: Iubirea adevărată nu repară. Iubirea adevărată rămâne. Rămâne când se trântesc uși. Rămâne când te doare stomacul de frică. Rămâne când tot ce mai poți face e să respiri lângă el, în tăcere. E o carte pentru părinții care nu mai pot. Și pentru părinții care nu renunță — chiar și când nu mai pot.

Dacă ești părinte de adolescent sau copil aflat în dificultate emoțională, dacă te-ai simțit vreodată epuizat, vinovat sau pierdut, această carte nu te va învăța cum să repari copilul – ci îți va aminti cum să nu te pierzi pe tine. Să rămâi. Să stai. Să nu închizi ușa. Să spui: „Îți aud durerea. Și nu plec nicăieri.”