top of page

Influența abuzurilor din copilărie în geneza criminalilor în serie

Elisa Bouleanu

Updated: Mar 23, 2022


O persoană se naște sau devine criminal? Aceasta este o întrebare la care specialiștii au încercat să răspundă de-alungul timpului, considerând că identificarea cauzei pentru care unii oameni ajung criminali este deosebit de importantă pentru înțelegerea și chiar prevenirea acestor comportamente deviante.

Mitchell și Aamodt (2005) au identificat o legătură între copilăria criminalilor în serie, mai precis între abuzurile suferite în această perioadă importantă de dezvoltare și comportamentul criminal de mai târziu. Studiul „Incidența abuzului din copilărie în rândul criminalilor în serie” a scos la iveală faptul că majoritatea ucigașilor în serie au suferit diverse forme de abuz în copilărie, incidența abuzurilor în rândul criminalilor în serie fiind mai mare decât media din societate. În cadrul studiului, abuzul a fost clasificat în abuz fizic, sexual, psihologic și neglijare. Mitchell și Aamodt (2005) au intervievat 50 de criminali în serie care au ucis pentru a obține satisfacție sexuală. 68% dintre aceștia au avut parte în copilărie de rele tratamente, 36% au suferit abuzuri fizice. 26% au fost victimele abuzului sexual, iar 50% au suferit abuz emotional. În rândul populației obișnuite, procentele au fost mult mai mici : 6% abuz fizic, 3% abuz sexual și 2% abuz psihologic. Este cunoscut faptul că cea mai importantă perioadă de dezvoltare psihologică în viața unui om, copilăria, își pune amprenta asupra personalității viitorului adult, iar criminalii în serie nu fac excepție de la această regulă.

Fără a avea pretenția că ar putea răspune la întrebarea „Te naști sau devii criminal?” prezenta lucrare își propune să prezinte înfluența abuzurilor trăite în perioada copilăriei asupra comportamentele criminalilor în serie, plecând de la definirea și descrierea abuzului, punând accent pe abuzul emotional, definirea și descrierea criminalilor în serie și exemplificând legătura abuz-comportament criminal cu două studii de caz ale unor celebri ucigași în serie: Henry Lee Lucas și Edmund Emil Kemper III.

Abuzul fizic, abuzul sexual și neglijarea

DSM 5 (2013) enumeră în capitolul „Probleme de maltratare și neglijare a copilului” patru forme de abuz la care poate fi supus un copil în perioada copilăriei: abuz fizic, abuz sexual, abuz emoțional și neglijare. Dintre toate formele de abuz, cel mai greu de detectat și stopat este abuzul emoțional .Tocmai acesta are însă cele mai grave efecte asupra psihicului viitorului adult și cele mai persistente în timp consecințe.

Abuzul fizic presupune vătămarea fizică a copilului, neaccidentală, de la vânătăi minore, la fracturi severe sau răni cauzatoare de moarte care apar ca urmare a loviturilor, bătăilor, arsurilor, mușcăturilor, înjunghierii, scuturării, sufocării sau orice altă metodă, cauzate de părinte, îngrjitor sau altă persoană care are responsabilitatea creșterii copilului. O astfel de vătămare este considerată abuz indiferent dacă îngrijitorul intenționează să rănească sau nu copilul.

Abuzul sexual asupra copilului cuprinde orice act sexual care implică un copil și care este destinat să aducă satisfacție sexuală părintelui, îngrijitorului sau oricărei alte persoane care are responsabilitate pentru copil. Abuzul sexual include și actele care nu presupun contact fizic direct cu copilul, dar aduc satisfacție sexuală agresorului.

Neglijarea copilului este definită de DSM-5 (2013) drept orice act de omisiune sau nesatisfacere a nevoilor de bază corespunzătoare vârstei, de pe urma cărora pot rezulta daune fizice sau psihice pentru copil. Neglijarea copilului include abandonul, lipsa supravegherii adecvate, nerespectarea nevoilor emoționale și psihologice, lipsa hranei, lipsa îngrijirilor medicale, a hainelor, neasigurarea accesului la educație.



Definiția abuzului psihologic al copilului conform DSM-5

Abuzul psihologic sau emoțional al copilului constă în acte verbale sau simbolice intenționate ale părintelui sau îngrijitorului care au ca rezultat sau pot avea drept rezultat afectarea psihologică a copilului. Exemple de abuz psihologic al copilului includ mustrarea, lipsa de considerație sau umilirea copilului; amenințarea copilului; traumatizarea/abandonarea persoanelor sau lucrurilor importante pentru copil sau exprimarea acestor intenții; imobilizarea copilului (e.g. prin legarea mâinilor sau picioarelor, legarea de mobilă sau de alte obiecte, sau izolarea copilului în spații înschise mici, cum ar fi dulapul); atribuire abuzivă a rolului de țap ispășitor copilului; constrângerea copilului de a-și provoca singur durere; și disciplinarea excesivă a copilului prin metode fizice sau de altă natură (e.g. cu frecvență sau durată extrem de mari, chiar dacă nu la nivel de abuz fizic.

Forme de abuz psihologic asupra copilului

Pe lângă formele incluse în din DSM-5, specialiștii (Spertus, Yehuda, Wong, Halligan& Seremetis, 2003; Hunt, 2013) asociază abuzului emoțional și cu agresiunea verbală, dezaprobarea, refuzul, ameninţarea, izolarea, controlul, umilirea, înjosirea, etichetarea, insultarea, acuzarea, criticarea, invalidarea, distrugerea/ confiscarea bunurilor, torturarea animalelor de companie ale victimei, în scopul supunerii totale a acesteia. Abuzul emoţional destructurează sistematic încrederea în sine a victimei, sentimentul propriei valorari, induce un sentiment de culpabilizare, vulnerabilitate şi de neputinţă. De asemenea, afectează psihicul persoanei şi are efecte profunde şi de lungă durată. Este cel mai greu de probat şi mult mai răspandit decât alte forme de abuz. În timp, afectează capacitatea victimei de a judeca realist şi de a lua decizii. Persoanele reziliente pot depăşi mai uşor efectele imediate şi tardive ale abuzului emoţional şi utilizează strategii eficiente de coping în recuperarea traumei.

O formă discretă de abuz este reprezentată de asteptările abuzive, nerealiste prin care un adult doreşte ca un copil să i le satisfacă cu prioritate faţă de orice altceva, de multe ori acţionând chiar împotriva propriilor interese.

O altă formă subtilă de abuz este solicitarea constantă a adultului de a primi toată atenţia, în detrimentul altor persoane şi oricâtă atenţie ar primi, nu e niciodată de ajuns. Copilul victimă este criticat constant şi culpabilizat. Și întreținerea unei stări conflictuale este considerată abuz psihologic la adresa copilului. În acest caz, adultul agresor generează în mod deliberat discuţii în contradictoriu pentru a domina, controla. Negarea nevoilor emoţionale ale victimei cu scopul de a o răni, umili, pedepsi are, de obicei, efecte serioase asupra psihicului copilului, care simte deprivarea emoțională ca pe o lipsă de suport. În plus, adultul agresor poate nega că anumite evenimente au avut loc, că s-au făcut anumite afirmaţii, poate pune sub semnul îndoielii judecata, percepţia, memoria şi confortul mintal al copilului victimă. Și refuzul de a comunica, de a asculta şi de a vorbi cu copilul victimă cu scopul pedepsirii este abuz emotional (Hunt, 2013)

Alte forme de abuz emotional sunt:

-Dominarea - adultul agresor controlează fiecare mişcare a copilului victimă care trebuie să se supună dorinţelor acestuia pentru a nu suporta măsuri coercitive împotriva sa;

-Şantajul emoţional - adultul agresor îi induce victimei sentimentul de vinovăție sau teamă, face apel la compasiunea sa ori acţionează alte pârghii sentimentale;

-Invalidarea - adultul agresor caută să distorsioneze şi să submineze percepţia copilului victimă despre atitudinea lui sau a altor persoane, refuzând să recunoască realităţile obiective;

-Minimalizarea - adultul agresor poate pretinde că victima reacţionează exagerat ori că ceea ce face/ spune/ simte este total lipsit de importanţă.

-Lipsa de consecvență a părinților în respectarea unei reguli sau atitudini față de copil determină confuzia acestuia și îngreunează disciplinarea, îi dau o stare de neliniște. Victima unui astfel de abuz emoțional este mereu „în priză”, atentă să nu facă o mișcare greșită. De obicei, alcoolicii și consumatorii de droguri au schimbări bruște de dispoziție. Traiul alături de aceste persoane este extrem de dificil prin stări perpetue de teamă, neliniste (Hunt, 2013)

-Atacul verbal care este direct și dintre toate formele de abuz emoţional, este forma cea mai uşor de remarcat. Constă în poreclirea, acuzarea, blamarea, ameninţarea, utilizarea de către agresor a unui ton poruncitor, răstit, în comunicarea mesajelor sale către victimă, reproşurile, cicălirea, critica, sfatul nesolicitat, interogarea victimei, vânarea greşelilor pentru a dovedi victimei cât este de neputincioasă, nepricepută, inaptă, etc.

Efecte ale abuzului emoțional

Abuzul emoțional în copilărie lasă semne pe viață, atât asupra dezvoltării psiho-sociale asupra copilului, cât și asupra stării de sănătate, capacității de învățare. Primele semne ale abuzului emoțional sunt o stimă de sine scăzută, neîncredere, timiditate, anxietate, sentimente de vinovăție, nefericire, interiorizare, tendințe violente (autoagresive sau agresive la adresa altora), diverse manifestări nevrotice (depresive, obsesive).

Din punct de vedere al funcționării sociale, copilul abuzat emoțional de părinți sau de persoanele care îl îngrijesc poate avea manifestări agresive, iritabile, masochiste, dificultăți de adaptare, de comunicare, etc. În timp, întârzie dezvoltarea sentimentului de sine, maturizarea emoțională și capacitatea de empatie (Hunt, 2013). Istoricul de abuz emoțional și neglijare a fost asociat cu anxietate crescută a adultului, depresie, stres post-traumatic și diverse simptome fizice. Spertus, Yehuda, Wong, Halligan și Seremetis (2003) au demonstrat că abuzul emoțional din copilărie și neglijarea au ca efect o funcționare mai slabă din punct de vedere fizic și emoțional a individului, precum și o vulnerabilitate crescută la expunerea ulterioară la situații traumatice (Lau, Krase, Morse, 2003) Abuzul emoțional în copilărie s-a dovedit, de altfel, un indicator al reactivității adultului la evenimentele stresante ale vieții.


DESPRE CRIMINALI ÎN SERIE - TRĂSĂTURI COMUNE, MODURI DE OPERARE ȘI TIPOLOGII


Crima în serie se definește ca uciderea de victime disparate în timp, de la zile, săptămâni sau luni. În literatura de specialitate, criminalul in serie este definit ca fiind acel criminal care comite mai multe omoruri la intervale de timp relativ mari, având ca mobil obţinerea unor senzaţii extreme, legate de fantasme sexuale perverse şi (sau) de impulsuri sadice de dominare şi manipulare a victimelor.Criminalii în serie au o suită de caracteristici comune, dar și particularități care îi deosebesc. Comune le sunt următoarele trăsături:

1. Crimele se repetă, petrecându-se cu frecvenţă mai mare sau mai mică, adeseori crescând ca număr, după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele continuă până când asasinul este prins, sau până când moare sau este ucis.

2. Crimele în serie tind sa se petreacă în relație unu-la-unu. Cea mai întâlnită formă de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e omorâtă de o altă persoană. Criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii: crima pasională, comisă într-un moment de furie intensă sau defrustrare și crima înfăptuită „cu sânge rece”, care se distinge printr-o premeditare atentă, motivată adeseori de speranţa unui câştig personal. Cel mai răspândit scenariu si pentru crima în serie, ca şi pentru omorul accidental, este cel pe cont propriu şi cu o singură victimă. În mare măsură, motivele unui asemenea scenariu sunt evidente.

3. Nu există - sau e foarte redusă - o conexiune între ucigaşi şi victimă, persoanele implicate având foarte rar relaţii directe de rudenie. În cazul criminalilor în serie relațiile directe de rudenie dintre criminal și victimă sunt foarte rar întalnite, totusi nu sunt excluse.

4. Cu toate că ar putea exista un „tipar”, crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv raţional sau clar definit. Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numeşte „explicaţie psihologică” a unei crime în serie: motive care-şi au rădăcinile într-o capacitate restrânsă de a distinge binele de rău, într-o exacerbare a poftelor. În ciuda acestui fapt, individul este considerat responsabil de comportamentul său.

4. Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu dă posibilitatea criminalului ca, la dorinţa lui, să se mute repede dintr-un loc în altul, adeseori înainte chiar de a i se fi descoperit crima.

5. În mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă sau „exces de crimă”, în cadrul cărora victima e supusă unor brutalităţi exagerate.Motivul acestor brutalităţi are legătură cu mobilul crimei. Pentru o mare parte a criminalilor în serie, actul în sine constituie întreaga motivaţie a omorului. Apar multe situaţii în care victima e torturată încet, uneori timp de câteva zile, această întârziere având drept scop mărirea duratei de plăcere a asasinului (Butoi, 2003).


Criminali în serie organizați și dezorganizați


Criminalii în serie se deosebesc după modul de operare. Clasificarea făcută de FBI în 1895 este una dintre cele mai cunoscute clasificări ale criminalilor în serie. Membrii Grupului de Studii Comportamentale (Behavioral Science Unit) condus de colonelul Robert Ressler au realizat o cercetare sistematică asupra unui lot de 36 de criminali sexuali, dintre care cei mai mulţi erau criminali în serie. După analiza detaliată a caracteristicilor personale şi comportamentului infracţionar s-au conturat două portrete sau profiluri generale: tipul criminalului în serie organizat şi tipul criminalului în serie dezorganizat.

Criminalul organizat

Ceea ce distinge radical criminalul în serie organizat de cel dezorganizat este planificarea minuţioasă a crimelor (Butoi, 2003). De regulă, din punct de vedere psihiatric, criminalul în serie organizat este un psihopat sexual, are o atitudine provocatoare, sfidătoare. Infractorul ce se încadrează în acest tip are o inteligenţă bună, un IQ peste medie astfel încât este capabil de o planificare minuţioasă a crimei. Victima în cazul infracţiunilor planificate este de cele mai multe ori o persoană necunoscută selectată după anumite criterii personale. Spre exemplu, cel mai cunoscut criminal în serie – Ted Bundy – îşi alegea victime care aveau un fizic foarte asemănător : păr lung cu cărare la mijloc, faţă ovală. Investigaţiile ulterioare au stabilit faptul că toate victimele sale semănau cu o fostă prietenă care l-a respins. Criminalul organizat are bune abilităţi de comunicare, poate fi chiar şarmant şi cuceritor. El preferă să ademenească victima într-un loc stabilit dinainte unde să realizeze crima sau să imobilizeze nestingherit victima spre a o transporta în altă parte. Este genul de criminal care, de regulă, nu comite acte de agresiune sexuală după moarte victimei. Pentru a îngreuna prinderea sa încearcă să nu lase urme ale activităţii criminale: transportă cadavrul în alt loc tăinuindu-l; ascunde sau scapă de arma crimei; şterge urmele de la locul faptei. Acest tip de criminal își perfecționează modul de operare în timp.

Criminalul dezorganizat

Criminalul în serie dezorganizat în multe privinţe este opusul celui organizat. Ceea ce îl face să se fie etichetat ca şi „neorganizat” constă în faptul că de regulă comite infracţiuni impulsive, infracţiuni fără premeditare. Criminalul dezorganizat este de cele mai multe ori o persoană cu tulburări mentale de intensitate psihotică (Butoi, 2003), haosul comportamental oglindind haosul mental.

Un astfel de criminal de regulă îşi desfigurează frecvent victima prin lovituri excesive sau prin mutilarea cadavrului. De regulă, interacţiunile verbale sunt minime: criminalul trece cât mai repede la act fiind deosebit de violent şi atacând victima prin surprindere, pe neaşteptate. Comite infracţiuni, de regulă, faţă de persoane cunoscute şi nu departe de locul de muncă sau domiciliu. Modul de acţionare este brutal, lipsit de acte preparatorii, foloseşte ca arme obiectele aflate la îndemână. Pleacă de la locul faptei lăsând mai multe probe. În ceea ce privește cadavrul, criminalul dezorganizat îl lasă de cele mai multe ori la locul crimei sau îl ascunde în grabă, superficial.

Tipuri de criminali în serie

Holmes şi DeBurger (1998) au propus o clasificare ce prezintă patru tipuri de criminali în serie, fondându-și tipologia pe studiul sistematic a unui lot impresionant de criminali în serie. Ei au investigat 110 criminali în serie ce au comis crime în SUA. Pentru unele tipuri de infractori au fost precizate şi sub-tipuri.

Criminalul în serie vizionar

„Vizionarii” sunt acei infractori care afirmă că au acţionat ca şi cum ar fi fost comandaţi de la distanţă, prin „voci şi viziuni”. Astfel de criminali, de cele mai multe ori, sunt găsiţi iresponsabili penal prezentând destructurări mentale de intensitate psihotică. De exemplu, un astfel de criminal poate pretinde că a primit de la Dumnezeu indicaţii să omoare femei pentru că acestea sunt unelte ale diavolului. Acest tip de criminal corespunde psihoticului dezorganizat, potrivit tipologiei FBI.

Criminalul în serie misionar

Criminalii în serie misionari se apropie de ceea ce în clasificare FBI este definit ca fiind psihopatul organizat. Spre deosebire de tipul vizionar, criminalii misionari nu primesc ordine de la alte persoane sau fiinţe ci îşi auto-desemnează o misiune specială în această lume. De regulă, această misiune este sistematic motivată şi argumentată la nivelul convingerilor ideologice personale şi constă în eliminarea fizică a unei categorii de persoane: prostituate, catolici, tineri, copii, negri, evrei etc. Spre exemplu, Billy Glaze, un nord american cu sânge de indian, credea că toate femeile indiene trebuie violate și ucise.

Criminalul în serie hedonist

Criminalii din această categorie sunt cei care urmăresc prin comiterea crimei satisfacerea unor nevoi personale, satisfacere ce le procură plăcere frecvent asociată cu motive sexuale. Autorii clasificării au ajuns la concluzia că este practic şi util să se distingă trei sub-tipuri de criminali în serie motivaţi hedonist: criminalul libidinal (lust killer) - infractorul care doreşte în principal să întreţină relaţii sexuale cu victima), criminalul în căutare de excitaţii (thrill killer) - un alt sub-tip de ucigaş motivat sexual dar care nu manifestă semne de violenţă excesivă sau necrofilie, criminalul pentru profit (confort-oriented killer) - criminalul pentru care motivaţia sexuală este secundară; de cele mai multe ori ucide pentru a obţine beneficii materiale. În această categorie intră, spre exemplu, criminalii care își ucid rudele pentru a obține o moștenire sau un alt beneficiu financiar (Holmes &DeBurger, 1998)

Criminalul în serie obsedat de putere şi control

Criminalul obsedat de putere şi control resimte o excitare şi satisfacţie similară celei sexuale sau asociată cu aceasta. El primeşte plăcere în special de la faptul că victima depinde în totalitate de el şi manifestă supunere faţă de cererile sale. Variatele forme de exercitare a controlului şi puterii asupra victimei îi procură satisfacţia maximă.

Ceea ce distinge clasificarea lui Holmes şi DeBurger (1998) de clasificarea FBI (1985) este faptul că face distincţia între criminalii în serie care sunt dominaţi de motive sexuale şi criminalii în serie care sunt animaţi de alte motive precum credinţe şi convingeri, obţinerea profitului sau nevoia de a obține senzații tari.



COPILĂRIILE CRIMINALILOR ÎN SERIE SUB SEMNUL VIOLENȚEI

„Incidența abuzului din copilărie în rândul criminalilor în serie”, studiu efectuat în 2005 de Heather Mitchell și Michael G.Aamodt de la Universitatea Radford a scos la iveală faptul că majoritatea ucigașilor în serie au suferit diverse forme de abuz în copilărie, incidența abuzurilor în rândul criminalilor în serie fiind mai mare decât media din societate. În cadrul studiului, abuzul a fost clasificat în abuz fizic, sexual, psihologic și neglijare. Cercetătorii au intervievat 50 de criminali în serie. 68% dintre aceștia au avut parte în copilărie de rele tratamente, 36% au suferit abuzuri fizice. 26% au fost victimele abuzului sexual, 50% au suferit abuz emotional.

Înaintea cercetătorilor de la Universitatea Radford, un criminalist celebru de la FBI a ajuns și el la concluzia că există o legătură între abuzurile din copilărie și comportamentele atroce ale criminalilor în serie. Robert Kenneth Ressler (1993), agentul FBI care a activat în cadrul Grupului de Studii Comportamentale din cadrul FBI și-a povestit experiențele în volumul „ Whoever fight monster”, dedicând un capitol întreg („O copilărie a violenței”) abuzurilor din copilărie suferite de criminalii în serie intervievați de el la sfârșitul anilor 70.


Folosind un protocol de cercetare de aproximativ cincizeci și șapte de pagini, am intervievat treizeci și șase de ucigași individuali încarcerați, concentrându-ne pe istoriile, motivele și fanteziile lor, acțiunile lor specifice. În cele din urmă, am putut discerne tipare importante din viața lor și am învățat ceva despre motivația lor în curs de a omorî( Ressler& Shachtman, 1993, p 114).


În urma interviurilor, agentul FBI a ajuns la concluzia că nu există niciun fel de persoană care, la treizeci și cinci de ani, să se poată schimba brusc de la a fi perfect normal la a deveni criminal. Comportamentele precursoare crimei sunt prezente și se dezvoltă în viața criminalului cu mult înainte de vârsta adultă, încă din copilărie. Deși, aparent, mulți dintre criminalii în serie chestionați de agentul FBI proveneau din familii „normale”, interviurile au scos la iveală o altă realitate. Jumătate dintre subiecții lui Ressler aveau istoric de boli psihice în familie. Jumătate aveau părinți care fuseseră implicați în activități infracționale. Aproape 70% au avut un istoric familial de consum de alcool sau droguri. Toți au fost supuși unor abuzuri emoționale grave în copilărie și toți s-au dezvoltat ulterior în ceea ce psihiatrii etichetează drept „adulți disfuncționali sexual, incapabili să întrețină o relație matură și consensuală cu alți adulți”. Ressler a subliniat faptul că abuzul emoțional a avut un impact la fel de puternic, poate chiar mai puternic, decât abuzul fizic asupra personalităților ulterioare ale criminalilor.

Ressler și Shachtman (1993) au susținut în urma interviurilor că, în cazul criminalilor în serie, atașamentul sănătos față de mamă a fost absent în perioada copilăriei.


„Relațiile cu frații și cu ceilalți membri ai familiei, care ar putea compensa lipsa de iubire din partea părinților în aceste situații, au fost la fel de deficiente în familiile criminalilor. Acești copii, hrăniți în relații inadecvate în primii ani, nu aveau pe nimeni către care să se poată îndrepta, nu au putut să-și formeze atașamente cu cei mai apropiați și au devenit din ce în ce mai singuri și izolați(p. 120)


Russler admite faptul că nu toți copiii abuzați emotional ajung criminali în serie sau delicvenți. Cei care reușesc să găsească un echilibru mai departe în viață, în ciuda abuzurilor emoționale din copilărie, sunt cei care își găsesc acel punct de sprijin de care au nevoie în adolescență. În cazul criminalilor în serie însă toate tendințele negative prezente în copilăria timpurie au fost exacerbate și consolidate între 8-12 ani, în așa fel încât adolescența nu i-a mai putut salva. Monte Ralph Rissel, unul dintre criminalii intervievații de agentul Ressler a violat 20 de femei și a ucis cinci dintre ele până la vârsta de 19 ani. Părinții lui au divorțat pe când avea 7 ani și Monte Ralph a rămas în grija mamei. Pus să bea alcool și să consume marijuana de frații mai mari, bătut de mama și concubinul acesteia, abuzat emotional pe tot parcursul copilăriei, Monte Ralph Rissel avea să declare din penitenciar : Dacă aș fi rămas cu tata acum eram la facultatea de Drept, nu în închisoare ( Ressler& Shachtman, 1993, p 114).

Adolescența a fost perioada în care, în cazul celor mai mulți criminali în serie, efectele abuzurilor din copilărie au ieșit la suprafață. Comportamente agresive față de cei din jur, comportamente sexuale deviante, cruzime față de animale, primele infracțiuni și chiar primele crime s-au petrecut în cazul majorității criminalilor în serie în perioada adolescenței. La fel cum în cazul tuturor criminalilor în serie intervievați de Ressler atașamentul matern sau patern a fost absent, tot la fel a lipsit și încurajarea în direcția frecventării cursurilor școlare. Cei mai mulți dintre ei aveau capacitatea intelectuală a urma o școală, însă în lipsa stimulării și pe fondul perturbării emoționale și-au concentrat energia și inteligența către chestiuni negative. Mai târziu, în viață, cei mai mulți dintre ei nu au fost capabili să obțină și să păstreze un loc de muncă pe măsura capacităților intelectuale.

Nu atât abuzurile din copilărie, cât fanteziile de răzbunare generate de aceste abuzuri îi împing pe foștii copii abuzați să devină criminali în serie . Primul pas spre crimă îl reprezintă aceste fantezii, iar primul pas spre crima în serie îl reprezintă prima crimă, afirmă Ressler (1993).




Odată produsă prima crimă este posibil ca, la următoarele crime, tensiunile de viață carte au generat-o pe prima să nu mai fie prezente, Acum, că a trecut peste linie, criminalul își planifică mai clar următoarele victime. Următoarea victimă va fi probabil căutată cu mai multă atenție, crima următoare va fi săvârșită cu mai multă experiență și violența va fi mai mare decât la prima. Și așa băiatul singuratic și abuzat a devenit un criminal în serie (p 121).


STUDIU DE CAZ 1: HENRY LEE LUCAS

„Mi-am urât toată viața. Am urât pe toată lumea. Din ce îmi amintesc de când am crescut, am fost îmbrăcat ca o fetiță de mama mea. Și așa am rămas timp de doi-trei ani. După aceea am fost tratat precum câinele familiei. Am fost bătut. Am fost pus să fac lucruri pe care niciun om nu ar vrea să le facă” (theconfessionkiller.weebly.com ). Acestea sunt cuvintele lui Henry Lee Lucas, criminal în serie a cărui copilărie a stat sub semnul unor multiple abuzuri. Născut în 1936 în Blacksburgh, Virginia, Lucas a avut alți 8 frați, cei mai mulți dintre ei petrecându-și însă copilăria în insituții de plasament. Henry Lee s-a numărat printre copiii „norocoși”, rămânând în casa părintească să fie crescut cu o mână de fier de mama sa, Viola Lucas (Newton, 2000)

Henry Lee Lucas a fost neglijat și abuzat încă de la începutul vieții. A fost crescut de o mama cu probleme psihice nediagnisticate, prostituată și un tata alcoolic care își pierduse piciorul într-un accident de tren, ajungând să-și câștige existența din producția ilegală de alcool. Atunci când Lucas a intrat la școală în 1943, mama l-a îmbrăcat în haine de fetiță și i-a aranjat părul în bucle. Când acesta a stârnit mila unui dascăl care i-a făcut cadou o pereche de pantofi, Viola l-a bătut cu bestialitate pentru că a acceptat darul. La vârsta de 6 ani, Henry Lee Lucas a fost înjunghiat în ochi de fratele său și lăsat să agonizeze timp de patru zile, până când rana s-a infectat și ochiul i-a fost înlocuit cu unul de sticlă. Bătut sistematic, Lucas a stat în comă timp de trei zile după ce mama lui l-a agresat fizic cu o bucată de cherestea provocându-i leziuni craniene. La vârsta de 10 ani Henry Lee Lucas consuma alcool și era obligat să asiste la partidele de sex ale mamei sale cu diverși clienți. Sătul să asiste la un astfel de episod de sex, Lucas a preferat să-și petreaca noaptea în zăpădă, experiență în urma căreia s-a ales cu o pneumonie aproape fatală. Prima experiență sexuală a lui Henry Lucas a fost una mai mult decât traumatică. Un membru al familiei, unchiul Bernie, i-a arătat cum să facă sex cu o vacă moartă, la scurt timp după ce acesteia i se tăiase gâtul. După ce a experimentat sexul și cu fratele său, Lucas a devenit repede obsedat de relațiile sexuale de orice natură. Anii adolescenței i-a petrecut în insituții ale statului unde a dat dovadă de comportament sexual deviant. Lucas nu a avut acces la educație și nu a trait aproape nimic din ceea ce este specific unei copilării normale. Anii copilăriei și abuzurile suferite în perioada cea mai importantă de dezvoltare din punct de vedere psihic i-au influențat personalitatea transformându-l într-un criminal sadic. La 15 ani, nerăbdător să încerce relații sexuale cu o ființă umană, Lucas a ridicat o fată lângă Lynchburg, a strangulat-o când a rezistat avansurilor sale stângace și i-a îngropat cadavrul în pădurea de lângă Harrisburg, Virginia. Dispariția fetei a rămas neelucidată vreme de trei decenii până când Lucas a mărturist crima în 1983 (Newton, 2000).

A ajuns pentru prima dată la închisoare în 1954 după o serie de jafuri. Eliberat în 1959, își ucide mama în urma unei confruntări. Arestat cinci zile mai târziu în Toledo, Ohio, Lucas recunoaște crima și mărturisește că a violat cadavrul mamei sale. A fost condamnat în martie 1960 primind o pedeapsă de 20-40 de ani de închisoare. Șase luni mai târziu a fost transferat la spitalul de stat pentru criminali bolnavi psihici unde a rămas până în 1966. A fost eliberat în 1970. În 1971 s-a întors la închisoare după ce a fost reținut sub acuzația că a molestat două tinere. Acuzația a fost ulterior redusă la simpla răpire, astfel că Lucas a fost eliberat în 1975. S-a căsătorit cu Betty Crawford, văduva unui văr apropiat, în decembrie 1975. Doi ani mai târziu aceasta divorțează, acuzându-l pe Lucas că i-a molestat fiicele vitrege. În toți acești ani, așa cum avea să mărturisească Lucas mai târziu, făcuse deja câteva crime, alegându-și victimele aleatoriu, în timpul călătoriilor. În 1976 îl cunoaște pe Ottis Toole, un alt celebru criminal în serie. În următorii șase ani, cei doi au fost prieteni, ocazional amanți, parteneri de călătorie și crimă. În 1978, Lucas se mută Jacksonville, la familia lui Toole unde îi cunoaște pe nepoții acestuia, frații Frieda (Becky) and Frank Powell. Lucas se îndrăgostește de fetița de 10 ani, Becky. Când părinții celor doi frați au murit, aceștia au ajuns într-o instituție de plasament. Lucas îi ia pe amândoi cu el și îi face martorii la o serie de atrocități. Franck Powell ajunge în 1983 într-un spital de psihiatrie. Becky rămâne cu Lucas fiind ucisă într-un final de acesta, după ce a comis greșeala de a-l pălmui în urma unei dispute. Lucas a înjunghiat-o, a dezmembrat cadavrul și a împrăștiat părțile prin deșert. Cu autoritățile pe urmele lui, suspect pentru dispariția lui Becky, Lucas ajunge la închisoare pentru posesie ilegală de armă. După patru nopți de detenție a fost surprins șoptind în celulă: „ Am făcut niște lucruri rele”. (Newton, 2000).

În următoarele 18 luni de detenție, Henry Lee Lucas a mărturisit un număr nesfârșit de crime. Primele cifre vehiculate de Lucas au fost 75-100, ulterior acesta susținând că a comis 150-360 de crime. Lucas a spuscă a comis multe dintre crime sub ordinele unui cult satanic numit „Mâna morții”, la care aderase împreună cu Ottis Toole. Din confesiuni a reieșit că Toole obișnuia să mănânce carnea victimelor, însă Lucas nu lua parte la acest ritual. Motivul său? „Nu îmi place sosul la grătar”(Newton, p 163), avea să se confeseze Henry Lee Lucas. Numărul crimelor spus inițial de Lucas s-a dovedit exagerat. Deși inițial își exagerase singur atrocitățile, ulterior Lucas a început să nege. Chiar și despre moartea mamei sale, mărturisită imediat după comitere, Lucas a început să afirme că a fost, de fapt, vorba despre un atac de cord (Newton,2000).

Numărul real al crimelor comise de Lucas nu a fost cunoscut nicioodată. În final, oamenii legii au fost convinși de implicarea lui în 100 de crime. A fost condamnat la moarte, dar pedeapsa a fost comutată în închisoare pe viață pe 26 iunie 1998. Henry Lee Lucas a murit în închisoare în 2001.

STUDIU DE CAZ II: EDMUND EMIL KEMPER III

Născut pe 18 decembrie 1948, Edmund Kemper a fost cel de-al doilea copil al lui Clarnell Elizabeth Kemper și al lui Edmund Emil Kemper II. Ed a copilărit împreună cu cele două surori, Susan Hughey Kemper și Allyn Lee Kemper. Capul familiei, Edmund Emil Kemper II luptase în cel de-al Doilea Război Mondial și, mai târziu, a testat arme nucleare în Pacific Proving Grounds. Revenit în California, Kemper senior a lucrat ca electrician. Căsnicia părinților lui Ed Kemper a fost una plină de probleme, certuri și scandaluri. Clarnell se plângea de câștigurile slabe făcute de soțul ei ca electrician, frustrându-l într-o asemenea măsură, încât acesta a afirmat: „Misiunile sinucigașe pe timp de război și testările cu bomba atomică nu au fost nimic, comparative cu a trăi cu ea” (thefamouspeople.com). Clarnell, care era alcoolică , și-a bătut și umilit frecvent fiul. În copilărie, Ed obișnuia să joace cu surorile sale un joc în care ele erau călăii , iar el, victima, un joc imaginar în care Ed sfârșea executat pe scaunul electric. Tot în copilărie, obișnuia să taie capetele și mâinile păpușilor surorilor sale, un modus operandi pe care avea să-l reproducă pe victimele sale ca adult. Ed a fost de două ori la un pas de moarte. O data când sora lui mai mare, Susan, a încercat să îl împingă în fața unui tren, iar a doua oară cât aceeași soră l-a împins în pisicină și a fost la un pas de înec (Newton, 2000).



La 10 ani, după divorțul părinților săi, Kemper s-a întors acasă într-o zi și a aflat că mama și surorile sale i-au luat bunurile din camera de la etajul 2 și i le-au mutat la subsol. Mama a continuat să fie o teroare pentru Ed, reproșându-i că este singurul responsabil pentru problemele ei. Justificarea pentru exilul de la subsol a fost că Ed era atât de mare, încât le făcea pe surorile sale să se simtă inconfortabil. Închis la subsol, într-o camera fără ferestre, umilit, abuzat emotional de mama și surorile sale, Ed a început să aibă în jurul vârstei de 10 ani primele fantezii cu crime ( Ressler &Shachtman, 1993).

La 10 ani a îngropat de vie pisica familiei pentru ca, mai apoi, să o dezgroape, să îi taie capul și să ducă trofeul în camera lui. Și a doua pisică a familiei a căzut pradă furiei lui Ed, fiind tăiată în bucăți. Resturile au fost descoperite de mama lui, întâmplător, în dulap.

Considerând că fiul ei este un ciudat, Clarnell l-a trimis să trăiască cu tatăl său. Aici Ed a descoperit că tatăl lui avea deja o altă familie și pentru el nu mai era loc. Ulterior a fost trimis să locuiască cu bunicii, Maude și Edmund Kemper în North Fork. Pe 27 august 1964, adolescentul de 14 ani Ed Kempler și-a împușcat bunica în cap. Surpins de bunic în timp ce căra cadavrul, l-a împușcat și pe acesta. Interogat de autorități, Ed avea să mărturisească pur și simplu: „Mă gândeam cum ar fi să o împușc pe bunica”( Newton, 2006, p.143). Ed a spus că singurul regret a fost că nu a dezbracat-o. Această afirmație, atitudinea fără remușcări și violența afișată de adolescent au determinat autoritățile să ia decizia internării lui în spitalul de maximă securitate Atascadero. La 21 de ani a fost eliberat și dat spre încredințare mamei sale.

Pe 7 mai 1972, Ed Kemper a luat cu mașina două studente de la Fresno State College - Mary Ann Pesce și Anita Luchessa. Le-a dus într-un loc retras unde le-a înjunghiat, după care a dus cadavrele la el acasă. Încântat cu „trofeele” sale, Kemper a făcut fotografii, a disecat cadavrele și le-a agresat sexual. A băgat rămășițele în pungi de plastic și le-a îngropat în munții Santa Cruz, aruncând capetele într-o râpă de pe marginea drumului. Patru luni mai târziu, pe 14 septembrie 1972, Kemper a luat-o cu mașina pe adolescenta de 15 ani, Aiko Koo. A sufocat-o cu mâinile, a violat cadavrul și l-a dus ulterior acasă pentru disecție. Capul lui Koo se afla în mașină a doua zi, când Kemper s-a întâlnit cu comisia de psihiatrii care l-au declarat „ în siguranță”. Pe 9 ianuarie 1973, Ed Kemper săvârșea o nouă crimă. A luat-o cu mașina pe studenta Cindy Schall, a înghesuit-o apoi în portbagaj și a împușcat-o. Revenind la casa mamei sale,unde locuia, a dus cadavrul în camera lui și l-a violat. A disecat apoi corpul lui Schall în cadă, aruncând rămășițele acesteia în mare. Capul a fost înmormântat în curtea casei (Newton, 2000)

Ed obișnuia să-și petreacă timpul într-un local frecventat de polițiști și reușise chiar să se împrietenească cu unii dintre oamenii legii. Între timp, aceștia investigau chiar crimele săvârșite de Ed Kemper fără să bănuiască că amicul lor ar fi suspect. Pe 5 februarie 1973, Kemper a luat în mașină alte două tinere care făceau autostopul: Rosalind Thorpe (23 ani) și Alice Lin. Ambele au fost împușcate în mașină și apoi înghesuite în portbagaj. Kemper a dus cadavrele acasă, le-a decapitat și a violat trupul lui Alice Lin. În același an, de Paște, și-a omorât mama în timp ce dormea. A decapitat-o și i-a violat cadavrul. Kemper a aruncat laringele mamei sale la gunoi , declarând mai târziu polițiștilor : „ Mi s-a părut potrivit pentru cât a înjurat și a țipat la mine atâția ani. (Newton, 2006, p 144) Capul mamei a fost folosit ca țintă pentru darts. În aceeași zi, Kemper a telefonat unei prietene a mamei sale, invitând-o la o cină. Când Sally Hallet a sosit, Kemper a strangulat-o mortal, apoi a decapitat-o.

În Duminica Paștelui, Kemper a plecat la plimbare cu mașina, fără să aibă în vedere o destinație anume. Ajuns în Colorado, a sunat poliția din Santa Cruz și și-a mărturisit crimele. Mai multe încercări au fost necesare înainte ca prietenii săi din poliție să-i accepte declartația, timp în care Kemper a așteptat răbdător în mașină. În mărturisirile ulterioare, Kemper a recunoscut că a mâncat din carnea victimelor sale. A recunoscut, de asemenea, că le-a scos dinții și a păstrat bucăți de piele și păr drept trofee. Kemper a fost condamnat pentru 8 acuzații de omor. Întrebat ce pedepasă consideră că merită pentru faptele sale, Kemper a spus: „Moarte prin tortură”. A fost condamnat la închisoare pe viață.


Nu toți copiii abuzați emoțional sau supuși oricărei alte forme de abuz ajung criminali în serie, însă, așa cum arată studiile, în cazul celor mai mulți ucigași în serie, comportamentul criminal a fost „ programat” din copilărie, consecință a abuzurilor suferite.

Studii recente în domeniul psihoneurofiziologiei au adus în discuție existența unei predispoziții genetice pentru psihopatie și crimă. James Fallon, profesor de psihiatrie, neurolog la Universitatea din California, autor al cărții „Psihpatul din interior- Călătoria personală a unui neurolog în partea întunecată a creierului” a descoperit că are creierul unui psihopat. În 2006, Fallon studia scanările creierilor unor ucigași psihopați când a ajuns să le compare cu o scanare a propriului său creier și să constate că are aceleași caracteristici. Cu un sistem limbic dezactivat, capacitate scăzută de empatie și alte trăsături tipice pentru psihopatie, Fallon ar fi putut fi un sadic criminal în serie. La Fallon însă, doar charisma - o caracteristică a psihopaților - a fost prezentă în comportament, cruzimea, sadismul, atracția pentru crimă fiind absente. Pentru faptul că nu a ajuns un criminal, ci un strălucit și carismatic profesor, desi se poate spune că fusese programat biologic să fie un psihopat, Fallon a avut următoarea explicație:„ iubirea şi atenţia pe care am primit-o în copilărie”. Cu alte cuvinte, biologia a fost „ înfrântă” de un mediu social care a inhibat genele de risc.

Ce s-ar fi întâmplat cu Ed Kemplet dacă mama nu l-ar fi agresat și abuzat psihologic în prima parte a copilăriei? Care ar fi fost viitorul lui Henry Lee Lucas dacă nu ar fi fost obligat să asiste la scenele de sex ale mamei sale, bătut sistematic de tatăl vitreg, umilit și abuzat pe toată perioada copilăriei? Nu se poate afirma cu certitudine că, în absența abuzurilor emoționale sau de altă natură suferite în copilărie, viețile acestor criminali în serie ar fi stat tot sub semnul comportamentelor deviante. Se poate afirma cu certitudine că abuzurile la care au fost supuși le-au influențat personalitatea.


BIBLIOGRAFIE


Butoi, T. (2003), Criminali în serie. Psihologia Crimei, Editura Phobos, București


Diagniostical and Statistical Manual of Mental Disorders, DSM-5, American Psychiatric Association, 2013


Hunt, J. (2013), Verbal&Emotional Abuse, Hope for the Heart

Holmes, R. M., De Burger, J., & Holmes, S. T. (1988). Inside the mind of the serial murder. American Journal of Criminal Justice, 13(1), 1-9.


Lau K; Krase, K; Morse, R(2003), „Mandated Reporting of child abuse and neglect”, Springer Publishing Company,


Mitchell, H., & Aamodt, M. G. (2005). The incidence of child abuse in serial killers. Journal of Police and Criminal Psychology, 20(1), 40-47.


Newton, M. (2000), The Encyclopedia of Serial Killers, Ed Infobase Publishig.

Ressler, R.K, Shachtman, T (1993), Whoever fights monster, Ed. St. Martin’s Press.


Spertus, I. L., Yehuda, R., Wong, C. M., Halligan, S., & Seremetis, S. V. (2003). Childhood emotional abuse and neglect as predictors of psychological and physical symptoms in women presenting to a primary care practice. Child abuse & neglect, 27(11), 1247-1258.



https://www.thefamouspeople.com/profiles/edmund-kemper-30702.php (online)

https://theconfessionkiller.weebly.com/childhood.html (online)



Psihologie Judiciară (suport de curs)-Lector univ. dr. Oana Mateescu






27 views0 comments

Comments


bottom of page