Depresia reprezintă o problemă majoră de sănătate publică, un fenomen răspândit în întreaga lume căruia specialiștii i-au dedicat nenumărate studii și cercetări cu scopul depistării cauzelor afecțiunii, prevenirii și tratării acesteia. Depresia este definită de Dicționarul de psihologie clinică ( Asociația Americană de Psihologie, 2013) drept fluctuație a dispoziției normale, variind de la nefericire și nemulțumire până la sentiment extrem de tristețe, pesimism și deznădejde (p.157).
Deși descrieri ale stărilor depresive și stării melancolice apar în lucrări publicate în urmă cu secole, precum Biblia, opere datând din Grecia Antică sau celebre piese de teatru create de Shakespeare, toate acestea reprezentând dovezi ale faptului că afecțiunea datează din cele mai vechi timpuri, o definiție formală a depresiei nu a existat până la apariția DSM-3 (1980). Cea de-a treia ediție a manualului în care sunt clasificate afecțiunile psihice a introdus noțiunea de sindrom depresiv major descris prin nouă tipuri de simptome (dispoziție tristă, lipsa interesului, activitate redusă, oboseală, lipsă apetit, insomnie, vinovăție, slabă capacitate de concentrare și idei suicidare). DSM-3 clasifică sindromul depresiv major în slab (prezența a cinci sau șase simptome), moderat (prezența a șapte sau opt simptome) și sever (peste șase simptome cu deteriorare severă, manifestări psihotice și idei de suicid). DSM-4 a menținut un sistem de clasificare similar pentru sindromul depresiv major.
În prezent există două sisteme nosologice principale folosite de specialiști pentru diagnosticarea depresiei: Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mentale, ediția a V-a (DSM-5, 2013) și ICD-10 Clasificarea tulburărilor mintale și de comportament (1992)
DSM-5 (2013) dedică un întreg capitol Tulburărilor depresive în care sunt incluse: tulburarea cu perturbare afectivă de tip disruptiv, tulburarea depresivă majoră (inclusiv episodul depresiv major), tulburarea depresivă persistentă (distimia), tulburarea disforică premenstruală, tulburarea depresivă indusă de substanțe sau medicamente, tulburarea depresivă secundată unei afecțiuni medicale, altă tulburare depresivă specificată și tulburarea depresivă nespecificată. DSM-5 (2016), spre deosebire primele ediții ale DSM tratează separat Tulburările depresive de Tulburarea bipolară și tulburări înrudite. Toate afecțiunile incluse în categoria Tulburări depresive au în comun: stări de dispoziție tristă, de vid interior, de iritabilitate, modificări somatice și cognitive care afectează capacitatea de a funcționa a individului. Durata, momentul apariției și cauzele constituie factorii care fac diferența între afecțiunile incluse în capitolul Tulburări depresive din DSM-5 (2016).
Afecțiunea clasică din categoria Tulburărilor depresive o reprezintă tulburarea depresivă majoră. DSM-5 (2016) enumeră 9 simptome pentru tulburarea depresivă majoră, criteriul de diagnostic fiind prezentarea a cinci sau mai multe dintre simptome în cursul aceleiași perioade de două săptămâni, cu o modificare față de nivelul anterior de funcționare. Cele 9 simptome sunt:
1.Dispoziție depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, fie indicată prin relatare personală (e.g. sentimente de tristețe sau vid interior, de lipsă de speranță), fie relatată de alte persoane;
2.Diminuarea marcantă a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activitățile cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi ( indicată fie prin relatare persoanlă, fie observată de alte persoane);
3. Scădere ponderală semnificativă involuntară sau creștere în greutate (e.g. o modificare de peste 5% din greutatea corporală într-o lună) sau diminuare ori creștere a apetitului aproape în fiecare zi;
4. Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi;
5.Agitație sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi (observată de alte persoane, nu doar sentimente subiective de neliniște sau lentoare);
6. Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi;
7.Sentimente de inutilitate sau vinovăție excesivă ori inadecvată (care poate fi delirantă) aproape în fiecare zi (nu doar autoreproș sau vinovăție în legătură cu faptul de a fi bolnav);
8.Diminuarea capacității de gândire sau concentrare, indecizie, aproape în fiecare zi (indicată fie prin relatare personală, fie observată de alte persoane);
9.Gânduri recurente de moarte (nu doar teama de moarte), ideație suicidară recurentă fără un plan anume sau tentativă de suicid ori un plan specific pentru comiterea suicidului.
Cu excepția modificării greutății corporale și a ideației suicidare, simptomele din criteriile pentru diagnosticarea tulburării depresive majore trebuie să fie prezente în fiecare zi. DSM-5 adaugă în completarea celor 9 simptome mențiunea că acestea cauzează suferință sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte arii importante de funcționare, iar episodul depresiv major nu poate fi atribuit efectelor fiziologice ale unei substanțe sau ale unei afecțiuni medicale.
În funcție de gravitate, episodul depresiv unic poate fi ușor, moderat sau sever. ICD-10 definește episodul depresiv sever ca pe o perioadă de cel puțin două săptămâni în care apar simptome depresive (e.g anhedonie, oboseală, scăderea interesului pentru activități care îi făceau plăcere individului) care nu pot fi atribuite consumului de substanțe psihoactive sau tulburărilor mentale organice. Pentru diagnosticare trebuie să fie prezente cel puțin patru din următoarele simptome: scăderea reactivității emoționale, insomnie dimineața, simptome de depresie mai persistente dimineața, lentoare sau agitație psihomotorie, scăderea poftei de mâncare, scădere în greutate de cel puțin 5% în ultima lună și scăderea libiroului.
Potrivit ICD-10 episodul depresiv presupune două tipuri de simptome: simprome tipice și simptome comune. În categoria simptomelor comune sunt incluse: dispoziția depresivă, pierderea interesului și bucuriei, reducerea energiei care duce la o oboseală crescândă și o activitate diminuată. În categoria simptomelor comune sunt incluse: reducerea capacității de concentrare a atenției, reducerea stimei de sine, idei de vinovăție și lipsa de valoare, viziune tristă asupra viitorului, idei sau acte de vătămare sau suicid, somn perturbat, apetit diminuat. ICD-10 include și simptome somatice (e.g. scăderea libidoului, scădere marcantă a apetitului, lentoare sau agitație psihomotorie) și simptome psihotice care se adaugă doar în cazul episoadelor depresive severe.
Kielholz (1972) a propus o clasificare a tipurilor de depresie,ținând cont atât de criterii nosologice, cât și de etiologie: depresii somatogene (organice și simptomatice), depresii endogene (schizoafective, bipolare, unipolare, involuționale) și depresii psihogene (nevrotice, depresia de epuiozare, reactivă). Prelipceanu (2011) enumeră următoarele forme clinice de depresie:
-Tulburarea depresivă majoră cu factori psihotici care conține pe lângă tabloul clinic clasic al depresiei, halucinații și idei delirante depresive congruente (e.g. idei de inutilitate sau vinovăție) sau incongrunte (eg. idei de persecuție). Ideile delirante apar în jumătate dintre cazurile de depresie;
-Melancolia, forma de depresie în care ideile delirante sunt intense, apare comportamentul delirant suicidar, se pierde libidoul și pofta de mâncare. În melancolie, este specifică insomnia cu cel puțin 2 ore înaintea orei obișnuite de trezire;
-Depresia atipică este depresia care se instalează clinic reactiv în urma unor factori stresori;
-Depresia și psihoza postpartum care apare la 10-15% dintre femeile care au născut (Wisner,1996 apud Prelipceanu, 2011);
-Tulburarea depresivă sezonală al cărei debut este legat de o anumită perioadă a anului (de obicei iarna și cu revenirea dispoziției în anotimpul primăvara);
-Tulburarea depresivă cu factori catatonici la care sunt prezente cel puțin 2 simptome ale catatoniei (e.g. flexibilitate ceroasă, stupor);
-Depresia recurentă care prevede două episoade repetate în 5 ani sau cel puțin trei episoade înaintea episodului curent;
-Depresia majoră rezistentă la tratament este depresia care nu se remite după trei intervenții terapeutice administrate corect.
Tudose et al (2011) punctează faptul că, din punct de vedere al intensități, depresia poate fi clasificată în depresie de intensitate nevrotică și depresie de intensitate psihotică. Depresia de intensitate nevrotică este afecțiune declanșată psihogen care se manifestă sub forma unor prelungite stări de tristețe, incapacitatea de avea inițiativă, intoleranță la frustrare, scăderi ale apetitului alimentar, insomnii, tulburări de dinamică sexuală, iritabilitate și, uneori, anxietate. Depresia de intensitate psihotică modifică personalitatea și comportamentul individului. Starea depresivă este resimțită ca un vid, nu există rezonanță afectivă cu restul lumii, ceea ce simte depresivul fiind o adevărată anestezie afectivă. În depresia psihotică procesele gândirii sunt încetinite, producția verbală este scăzută, performanțele intelectuale sunt reduse, iar pacientul este inhibat în plan psihomotor. Sentimentele de autodepreciere, stima de sine scăzută conduc spre sentimentele de inutilitate, vinovăție care mai departe, în evoluția depresiei, prezintă risc de aparție a ideilor suicidare. Având stări de derealizare și depersonalizare, depresivul pierde dimensiunea realității și ajunge să nu își mai poată imagina niciun viitor. În depresia de intensitate psihotică pacientul ajunge până în punctul în care mutism, stări catatoice sau, din cauza anxietății, neliniște motorie, agitație care poate culmina cu raptusul depresiv însoțit de acte impulsive de autodistrugere (Tudose et al, 2011).
Un tip de depresie aparte, căreia specialiștii i-au dedicat nenumpărate studii este depresia mascată, acea formă a depresiei în care simptomele depresive sunt în plan secund, iar în primul plan apar simptomele somatice. Un studiu (Shetty, Mane, Fulmali& Uchit, 2018) în cadrul căruia au fost chestionați 300 de doctori (psihiatri și alți specialiști) a ajuns la concluzia că depresia mascată este cel mai nediagnosticat tip de depresie din cauza simptomelor somatice pe care medicii le interpretează ca având cauze fiziologice, și nu ca fiind de fapt simptome ale unei depresii mascate. Predominanța simptomelor somatice față de simptomele psihologice, împreună cu constrângerile din timpul consultațiilor, lipsa de conștientizare a pacienților, dar și a medicilor duc de cele mai multe ori la nediagnosticarea depresiei mascate și privarea pacienților de un tratament adecvat.
Comments