top of page

Traumele din copilărie și dependența de droguri

Psiholog Elisa Bouleanu

Updated: Apr 29, 2022


Aproape două treimi dintre cazurile de consumatori de droguri prin injectare au suferit situații de abuz și trauma în copilărie, arată rezultatele studiului „Experiențele Adverse din Copilărie”, cunoscut sub numele de ACE (The Adverse Childhood Experiences). Cercetarea longitudinală exhaustivă și-a propus identificarea asocierilor dintre expunerea la factorii traumatizanți în copilărie și sănătatea fizică, mentală și starea de bine pe parcursul vieții. Studiul a urmărit incidența a 10 categorii de circumstanțe dureroase apărute în viața a mii de oameni în perioada copilăriei, incluzând violența în familie, divorțul părinților, abuzul de alcool și droguri în familie, moartea unui părinte și abuzul fizic sau sexual. Cifrele celor care au trecut prin astfel de trauma în perioada copilăriei au fost corelate apoi cu abuzul de substanțe survenit mai apoi în viața subiecților. Studiul a concluzionat că, pentru fiecare experiență adverse din copilărie, riscul pentru un start timpuriu în ceea ce privește consumul de droguri este mai crescut de două pănă la patru ori în rândul subiecților care au trecut prin situații traumatizante. Subiecții cu cinci sau mai multe experiențe adverse în copilărie au prezentat un risc de a face abuz de substanțe de șapte până la zece ori mai mare decât cei care nu au avut astfel de experințe. Rezultatele cercetării ACE au schimbat în mod aproape revoluționar percepția asupra adicției și dependenților de droguri și au făcut cercetătorii să afirme: „ Măsurătorile noastre au o magnitudine rar întâlnită în domeniul epidemiologiei și sănătății publice”.


DESPRE TRAUMA PSIHICĂ ȘI TRAUMELE TIMPURII


Trauma psihică se poate înțelege sub forma unei leziuni sufletești (de la cuvintele grecești-trauma-rană și psyche-suflet). Tot așa cum toate sistemele somatice ale omului pot fi depășite în ceea ce privește capacitatea lor de rezistență, la fel și sistemul sufletesc poate fi depășit în capacitatea sa de apărare ajungându-se pâna la rănirea sau traumatizarea lui. Traumatizarea unui om se produce atunci când, într-o situație de pericol, toate mecanismele și strategiile de răspuns la stres nu își mai îndeplinesc funcția de salvare din această situație, iar pericolul pentru viață chiar crește atunci când sunt continuate aceste moduri de comportament în situații de stres.

Într-o situație de trauma, sistemului psihic îi rămân două posibilități: oprirea, pentru a preîntâmpina riscul de a intra în colaps în situația în care reacțiile la stres ar rămâne activate mai departe și clivarea în subsisteme, pentru că nu mai poate funcționa ca un ansamblu întreg. Se poate spune că esența traumei este disocierea. Experiența copleștitoare este divizată, fragmentată, clivată, iar emoțiile, sunetele, imaginile și senzațiile fizice asociate cu trauma capătă o viață personală a lor. Trauma modifică sistemul de percepție al amenințărilor din creier, iar reacțiile fizice și emoționale vor fi dictate de trecut. După o trauma, lumea va fi experimentată cu un sistem nervos diferit. Hormonii stresului pe care îi secretă corpul pentru a se proteja vor continua să circule prin organism, iar reacțiile emoționale provocate de trauma vor fi reiterate la infinit. Se poate spune că trauma șochează creierul, uluiește mintea și îngheață corpul. Își copleșește nefericitele victime și le azvârle între-o mare furioasă de chin, neajutorare și disperare

Literatura de specialitate a identificat mai mulți factori care, în cazul ființei umane, duc în mod universal la stres: nesiguranța, lipsa informației, pierderea controlului, conflicte pe care organismul este incapabil să le gestioneze și izolarea de relațiile care suferă sprijin emotional. Complet vulnerabili și dependenți în totalitate de mediul exterior, îndeosebi de părinți, copiii sunt mai predispuși decât adulții să fie victime ale unor abuzuri și traume care se încadrează în categoriile de factori enumerați mai sus.

Literatura de specialitate vorbește despre două categorii de trauma timpurii: trauma de tip I (un eveniment traumatic singular), numită și trauma de șoc care este amintita detaliat și pentru care copiii gasesc adesea explicatii magice deorece nu pot, din cauza dezvoltarii lor cognitive, sa stabileasca conexiunile complexe si sa tina seama de influentele întamplarii și trauma de tip II (un eveniment complex, mai lung) care duce la negare și anestezie emotionala, apărând frecvent depersonalizarea si disocierea. În aceast caz, cei mai mulți copii copii dezvoltă capacitatea de autohipnoză, pentru a se putea îndepărta de stresul traumatic recurent, drept pentru care acest tip de trauma se poate continua cu tulburari disociative de identitate ulterioare.

Consecintele emotionale ale acestui tip de trauma se refera la: extrema distantare si anestezia, care nu apar la trauma de tip I, mania si furia durabile – la maltratari severe prelungite, orientate catre propria persoana; aceste sentimente pot alterna cu perioade de pasivitate extrema si amortire emotionala, putand duce ulterior la autorănire si suicid, în alte cazuri, agresivitatea extrema resimtita se orienteaza spre exterior, se schimba rolurile din schema relationala traumatica si victimele devin agresori.

Combinatiile de traume de tip I și II, adica situatiile in care factorii situationali traumatici persistenti actioneaza impreuna cu vatamari si pierderi de tip soc, duc la doliu persistent, patologic si depresie

Traumele relationale severe, persistente (cum ar fi maltratarea prelungita, abuzul) duc la afectari ale mai multor sectiuni de dezvoltare ale copilului. Dezvoltarea poate stagna si fortele de dezvoltare ale copilului sunt legate si eforturile de a se adapta la trauma, respectiv de a-i supravietui psihic si, adesea, si fizic. Nu este obligatoriu ca o trauma de soc sa intrerupa dezvoltarea, aceste traume putând ramane în memorie ca o experienta neelaborata. Schema traumatica va fi din nou stimulata in cazul unor suprasarcini analoage.

Traumele din copilarie au in comun 4 indicii:

  1. Amintiri recurente, compulsive – retrairea vizuala, ca forma cea mai frecventa a retrairii; apar si amintiri tactile, olfactive, acustice,în functie de experiența predominanta in situatia traumatica;

  2. Modalitati comportamentale – „jocul traumatic, in care copiii repeta trairea traumatica intr-o secventa adesea nesfartita si o reînscenare a aspectelor partiale ale experientei traumatice, in patternuri de comportament automatizate. Cel mai adesea, ei nu pot stabili o conexiune intre jocul lor si evenimentul traumatic.

  3. Angoase traumaspecifice este un criteriu de diferentiere fata de angoasele infantile nevrotice.

  4. Atitudini alterate fata de oameni, de viata si de viitor. Pierderea încrederii în oameni si asteptarile negative fata de viata viitoare sunt cele mai importante urmari ale zdruncinarii intelegerii infantile de lume.

În urma unei trame produse în perioada copilăriei timpurii sau chiar în perioada intrauterină, efectele sunt devastatoare și vor marca pe termen lung existența individului provocând la nivel biologic, în creier și sistemul nervos, modificări ireversibile.

Traumele timpurii au consecințe asupra modului în care ființele umane răspund la stres pe parcursul întregii vieți. Stresul timpuriu provocat de o trauma, fie că este vorba despre abuz fizic sau verbal, despre probleme familiale precum divorțul părinților, probleme de ordin social precum sărăcia sau probleme de ordin emotional precum prezența unui părinte indisponbil emotional, stabilește un punct declanșator mai scăzut pentru sistemul intern de stres al unui copil: o astfel de persoană devine stresată mult mai ușor pe parcursul vieții decât în mod normal. Un studiu publicat în ”The Journal of the American Medical Association a concluzionat că „ un trecut de abuz în copilărie este legat per se de creșterea reactivității la stress a neuroendocrinelor (nervoase și hormonale) creștere care este intensificată atunci când se adaugă trauma experimentală la vârsta adultă”.

Cercetările au demonstarat că în cazul copiilor abuzați sexual căile hormonale sunt afectate pentru tot restul vieții. Însă chiar și o trauma de proporții mai mici provocată, spre exemplu de depresia unei mame indisponbile emotional care nu îi poate asigura bebelușului atașamentul de care acesta are nevoie, poate afecta mecanismele somatice de stres ale copilului.


TRANSFORMĂRILE CREIERULUI ÎN URMA TRAUMELOR TIMPURII ȘI BAZELE BIOLOGICE ALE ADICȚIEI


Se poate afirma că, în cazul copiilor supuși unor traume timpurii, creierul este presetat să nu mai reacționeze normal în condiții de stres și cercetările în domeniu au demonstrat că din cauza modificărilor biologice care au loc la nivelul creierului, în urma traumelor, se dezvoltă o predispoziție la adicție. Cele patru sisteme dominante ale creierului implicate în dependență sunt: sistemul opioid de atașament-recompensă, aparatul de stimulare-motivație bazat pe dopamine și zonele de autoreglare ale cortexului frontal, mecanismul de răspuns la stres toate fiind reglate în copilăria timpurie de mediul exterior.



Copiii care suferă perturbări în relațiile de atașament-considerate evenimente cu efect traumatic- nu vor avea aceeași structură biochimă a creierului asemenea semenilor lor, care nu s-au confruntat cu astfel de probleme. În copilărie, interacțiunile emoționale armonioase cu părinții stimulează eliberarea opioidelor naturale în creierul copilului. Valul de endorfine duce la dezvoltarea relațiilor de atașament și dezvoltarea continua a circuitelor de dopamine și de opioide ale copilului. În schimb, stresul la vârste timpurii duce la reducerea numărului receptorilor opioizi și de dopamină. Cercetările în domeniu au demonstrat că nivelurile de dopamină din creierul unui bebeluș fluctuează în funcție de prezența sau absența părintelui. De asemenea, grija parentală determină și nivelurile altor substanțe chimice cheie din creier, precum serotonina, neurostransmițătorul care reglează dispoziția emoțională. Privarea de prezența maternă duce și la o diminuare a producției de oxitocină, considerată substanța chimică a iubirii, ceea ce va duce la destabilizarea relațiilor de atașament și capacitatea de menținere a relațiilor de loialitate pentru viitorul adult. Experiențele traumatice din copilărie nu duc doar la lipsa de substanțe „bune” din creier, ci și la supradozarea periculoasă a altora, precum cortizolul, hormonul stresului. Cortizolul în exces micșorează centre importante ale creierului , precum hipocalmul -o structură importantă pentru memorie și pentru procesarea emoțiilor-și perturbă dezvoltarea normală a creierului în multe alte moduri cu repercusiuni pe viață.

Cercetările au demonstrat că, în cazul copiilor abuzați, creierul este mai mic cu 7%-8% decât normal, având volume sub medie în multe zone, inclusiv în cortexul prefrontal acolo unde sunt reglate impulsurile și în câteva structuri ale aparatului limbic sau emotional. Anormalități în dezvoltare apar și în corpul calos, care facilitează colaborarea dintre cele două emisfere. Astfel, s-a constat că, în cazul creierelor persoanelor care au suferit traume în copilărie, cele două emisfere nu mai lucrează în tandem, în condiții de stres. Această anomalie duce mai târziu la dezvoltarea tulburării de personalitate borderline, o afecțiune cu care cei care abuzează de substanțe sunt deseori diagnosticați și care se manifestă printr-o imposibilitate de reglare emoțională.

Cum creierul este cel care guvernează dispoziția, autocontrolul emotional și comportamentul social, toate aceste consecințe neurologice ale experiențelor traumatice din copilărie vor conduce la deficite în viețile personale și sociale la vârsta adultă. Un adult al cărui creier a suferit modificări în urma experiențelor adverse din copilărie va avea abilități reduse de a anticipa consecințele și de a își inhiba comportamentele autodistructive sau nepotrivite care îi afectează viața.


DROGURILE CA ALINARE PENTRU RĂNILE DIN TRECUT ȘI PROCESAREA TRAUMELOR CA SOLUȚIE PENTRU ADICȚIE


Copiii care au fost traumatizați vor rămâne cu deficiențe semnificative în dezvoltarea psihologică și le va fi afectată la maturitate capacitatea de a dezvolta relații personale, capacitatea de autoreglare, stima de sine și controlul impulsurilor. Drumul lor în viață va fi dominat de încercarea permanentă, inconștientă, de a completa aceste lacune dezvoltare și de a evita retrăirea la nivel emotional a traumelor din copilărie. Având o structură biochimică a creierului complet diferită de cea a semenilor lor vor fi mai sensibili la efectul de îmbunătățire a dispoziției emoționale asociat drogurilor și mai vulnerabili la dependența față de droguri. Creierul lor, presetat să declanșeze cu ușurință răspunsul la stres, va fi atras de alinarea pe termen scurt oferită de droguri. În același timp, persoanele dependente de droguri, care au avut parte în copilărie de evenimente traumatice, sunt mult mai ușor predispuse la reacții de stres. Nu doar că răspunsul la stres copleșește capacitatea deja afectată a persoanei dependente de a gândi în mod rational atunci când este stimulată emotional, dar între hormonii de stres și substanțele care provoacă dependență se produce „sensibilizarea încrucișată”. Cu cât stresul este mai prezent, cu atât substanța este mai dorită. Dependența ajunge astfel să fie cea mai la îndemână soluție pentru liniștire, pentru a face față stresului adânc imprimat în biologia persoanei traumatizate în copilărie. În lipsa capacității de autoreglare-capacitatea de a menține o atmosferă emoțională internă suficient de stabilă-copiii traumatizați deveniți adulți vor căuta să se bazeze pe un sprijin exterior pentru aa-și regla disconfortul și a-și alina anxietatea produsă de stres. Un astfel de sprijin exterior devine dependență când este considerat „un comportament repetat care are sau nu legătură cu abuzul de substanțe, legat de care o persoană se simte forțată să continue , în ciuda impactului negativ pe care acțiunea îl are asupra propriei vieți și asupra vieții celor din jur”.



Ce caută să obțină consumatorii de droguri din substanțele pe care le consumă în mod uzual? Studii recente în domeniul psihotraumatologiei și adicției arată că răspunsul întrebării și poate chiar soluția pentru tratarea adicției se poate găsi în copilăria traumatică a acestor persoane. Cei mai mulți dintre consumatorii de droguri își justifică adicția drept automedicație pentru alinarea unor suferințe emoționale mai mult sau mai puțin conștiente. Încă prezente și vii în viața adulților dependenți de droguri, sub forma depresiilor, anxietăților sau tulburărilor de personalitate, experiențele traumatice din copilărie care le-au sabotat dezvoltarea vieții, continua să le saboteze viața. Nu sunt iubit și nici nu pot fi iubit de nimeni. Singurul lucru ce îmi oferă căldură este heroina”, acesta este mesajul infantil al dependenței grave de droguri.

Înțelegerea impactului pe care mediul din perioada timpurie de dezvoltare și îndeosebi experiențele traumatice din acea perioadă intervin asupra modificării creierului în așa fel încît acesta devine predispus la adicție, poate fi interepretată ca o veste proastă în ceea ce privește recuperarea în urma dependenței. Specialiștii în domeniu susțin însă contrariul.

Un creier care nu a primit nicio șansă în copilărie rămâne totuși un organ rezilient, în condițiile în care unele dintre cele mai importante circuite neurologice continua să se dezvolte pe parcursul vieții. Dacă din punct de vedere biologic există șansele unei „ reprogramări” a creierului predispus la adicție, din punct de vedere psihologic, potrivit specialiștilor în psihotraumatologie, întoarcerea la traumele din copilărie, procesarea și integrarea lor ar putea constitui soluția pentru rezolvarea probemei adicției. Confruntarea, în proces terapeutic, cu dureroasele lor experiențe traumatice , poate fi soluția pentru ieșirea din calvarul adicției lor. Terapiile pentru dependenții de droguri, care au suferit în copilărie evenimente traumatice, ar trebui să le arate cum să-și poată privi rănile sufletești, fără a muri din cauza lor.


BIBLIOGRAFIE


A.Heim și colab. „Pituitary-Adrenal and Autonomic Responses to Stress in Women after sexual and Physical Abuse în Childhood”, JAMA, 2 august 2000


Studiul original ACE condus de Keiser Permanente a fost realizat în perioada 1995-1997 și a implicat chestionarea a 17.000 de subiecți: https://www.cdc.gov/violenceprevention/childabuseandneglect/acestudy/index.html


Bessel Van Der Kolk, (2018) „Corpul nu uită”, Editura Adevăr Divin


Fischer,G., Riedesser,P., (2001) Tratat de Psihotraumatologie, Editura Trei, București


Gabor M (2018), „Prizonieri în lumea dependenței”Editura Herald , București


Ruppert F (2012), ” Trauma , atașament, constelații familiale”, Psihoterapia traumei, Editura Trei, București


S.R.Dube și colab., „Childhood Abuse, Neglect and Household Dysfunction and the Risk of Illicit Drug Use:The Adverse Childhood Experiences Study, Pediatrics 111 (2003)


Ruppert F (2018), „Trauma, anxietate și iubire”, Editura Trei, București









58 views0 comments

Comments


bottom of page