top of page

Teorii privind etiologia tulburării de personalitate borderline

Psiholog Elisa Bouleanu


Mai multe teorii dezvoltate de-a lungul anilor încearcă să explice etiologia tulburării de personalitate borderline . La nivelul comunității științifice există o unanimitate în legătură cu faptul că vulnerabilitățile biologice și adversitățile din mediul de viață timpurie contribuie, deopotrivă, la dezvoltarea tulburării de personalitate borderline, dar modul în care fiecare dintre acestea influențează dezvoltarea tulburării de personalitate borderline este încă neclar.

Teorii psihodinamice ale dezvoltării tulburării de personalitate borderline

Una dintre primele teorii care încearcă să explice dezvoltarea tulburării de personalitate borderline provine din zona psihodinamică și îi aparține lui Kernberg (1975) care consideră că pacienții borderline repetă la nesfărșit o criză infantilă timpurie. Kernberg (1975) sugerează că foarte devreme agresivitatea din mediul apropiat îl determină pe copil să recurgă la splitarea imaginilor pozitive și negative despre mamă și sine. În consecință, în lipsa capacității de a avea o viziune ambivalentă, ei se tem că dacă mama lor va pleca de lângă ei, ea va dispărea complet, iar ei vor fi abandonați. De aici, odată deveniți adulți vor avea dificultăți în a rămâne singuri și o teamă permanentă că ceilalți îi vor abandona. Gunderson și Links (2008) amintesc despre lipsa constanței obiectului la acești pacienți. Ei sunt în imposibilitatea de a integra aspectele bune și rele ale lor și ale altora, rezultatul fiind o stare pe care Kernberg o caracterizează prin predominanța introiectelor complet bune și complet rele.

Alte teorii psihodinamice pun la baza dezvoltării tulburării de personalitate borderline probleme în subfaza de reapropiere a separării-individuării. Margaret Mahler (1972) susține că tulburarea borderline își are rădăcinile în eșecul copilului de a negocia și a se îndrepta cu succes către subfaza de reapropiere din etapa separare-individuare (3-5 ani). Orice mișcare pe care o face copilul de a se îndrepta către independență este respinsă, iar iubirea mamei este retrasă. Mamele pacienților borderline le-au dat astfel acestora un mesaj clar că dacă ei se separă, mama își va retrage iubirea.

Model tripartit al dezvoltării tulburării de personalitate borderline

Zanarini et al (1997) au elaborat un model tripartit al dezvoltării tulburării. Modelul are trei elemente: o copilărie traumatică (mediul de acasă traumatic și haotic și care implică separări timpurii, neglijare, discordie emoțională în familie, insensibilitate la nevoile și sentimentele copilului și traume de diferite grade), un temperament vulnerabil și un eveniment precipitator. Evenimentul precipitator poate fi traumatizant sau nu. Zanarini et al (1997) includ în categoria eveniment trigger plecarea de acasă la facultate, căsătoria, întreruperea unei relații. În categoria evenimentelor trigger intră și traume precum accidentele sau abuzul sexual. Indiferent de natura lui, rolul evenimentului precipitant sau declanșator pare a fi acela de punte între frustrarea rezultată din copilăria traumatizată și vulnerabilitatea înnăscută a persoanei.

Zanarini et al (1997) consideră că fiecare pacient cu tulburare borderline are un drum unic către dezvoltarea tulburării, care este o variație dureroasă pe o temă ghinionistă, dar familiară. Un studiu realizat de Zanarini et al. (1989), care a analizat, comparativ, 50 de pacienți cu tulburare borderline, 29 cu tulburare antisocială și 26 cu tulburare distimică, a concluzionat că pacienții diagnosticați cu patologie borderline au raportat în mod semnificativ mai multe cazuri de abuz în trecut, în special abuz verbal și sexual. De asemenea, au raportat mai multe cazuri de neglijare în copilărie, în special retragerea emoțională a părinților sau a altor îngrijitori și mai multe cazuri de separare timpurie. Autorii studiului au concluzionat că dezvoltarea tulburării de personalitate borderline este mai puternic asociată cu doi factori:

(1) expunerea la contactul cu îngrijitori cu tulburări cronice(decât cu separările prelungite de aceeași îngrijitori)

(2) cu expriențele de abuz (decât cu cele de neglijare).



Modelul biosocial al tulburării de personalitate borderline

Linehan (1993) a elaborat modelul biosocial al tulburării de personalitate borderline, potrivit căruia tulburarea s-ar datora unei combinații dintre diverse trăsături biologice și elemente din mediul social. Mai exact, potrivit teoriei biosociale tulburarea de personalitate borderline este considerată a fi, în primul rând, o disfuncție a sistemului de reglare a emoțiilor, apărând în urma disfuncțiilor biologice combinate cu anumite medii disfuncționale. Ulterior, mediile invalidante din perioada copilăriei contribuie la dezvoltarea/agravarea acestei dereglări emoționale.

Linehan (1993) explică faptul că dereglarea emoțională specifică pacienților borderline provine dintr-o mare vulnerabilitate emoțională plus o inabilitate de a regla emoțiile. Cauzele biologice care ar sta la baza vulnerabilității emoționale pot varia de la influențe genetice la evenimente intrauterine nefavorabile sau efecte ale mediului din perioada copilăriei mici cu privire la dezvoltarea creierului și sistemului nervos (Linehan, 1993).

Modelul biosocial al tulburării de personalitate borderline descrie mediul invalidant drept mediul în care comunicarea experiențelor private primește ca feedback reacții neconstante, inadecvate și extreme. Exprimarea experiențelor private din copilărie nu este validată, ci pedepsită sau trivializată. Într-un mediu invalidant, exprimarea emoțională negativă e atribuită unor trăsături precum superreactivitatea, suprasensibilitatea, paranoia, perspectiva distorsionată asupra evenimentelor sau eșec în a adopta o atitudine pozitivă. Exprimarea pozitivă a emoțiilor, opiniilor sau planurilor de acțiune poate fi invalidată similar prin atribuirea lipsei de discernământ, naivității, supraidealizării sau imaturității (Linehan, 1993).

În urma studiilor clinice derulate pentru dezvoltarea terapiei dialectic-comportamentale-destinată special pacienților cu tulburare de personalitate borderline- Linehan (1993) a identificat trei tipuri de familie invalidante: familia haotică, familia perfectă și familia tipică. În familia haotică pot exista probleme financiare, probleme cu abuzul de substanțe, parinți care lipsesc de acasă mai tot timpul. Într-un asemenea mediu, copiiilor li se acordă foarte puțină atenție, iar nevoile lor sunt disprețuite, deci invalidate. În familiile perfecte, părinții nu tolerează afișarea emoțiilor negative din partea copiilor. Familiile tipice sunt cele în care există tendința de a accentua controlul cognitiv asupra emoțiilor și de a se concentra pe realizări și cunoaștere drept criterii ale succesului.

Linehan (1993) consideră că, în dezvoltarea tulburării de personalitate borderline, dereglările emoționale și mediile invalidante reprezintă un cerc tranzacțional vicios. Un sistem în care copilul a fost, inițial, ușor vulnerabil, într-un mediu familial ușor invalidant, poate să devină cu timpul unul în care individul și mediul invalidant să devină foarte sensibile, vulnerabile și invalidante unul pentru celălalt. Anumite comportamente ale copilului vor exacerba sistemul coercitiv și invalidant ducând la și mai multe comportamente disfuncționale în cadrul întregului sistem.



Teoria schemelor dezadaptative și a modurilor de schemă (Young)

Young (apud Beck et al, 1996) pleacă de la ideea că tulburarea de personalitate borderline își are originea în copilul abuzat, înspăimântat care tânjește după singuranță și ajutor, fiind în același timp neîncrezător deoarece se teme de alt abuz și abandon. Young (2003) admite existența unei predispoziții genetice pentru instabilitatea emoțională specifică TPB și identifică patru factori ai mediului familial despre care consideră că interacționează cu această predispoziție biologică ipotetică și conduc împreună către patologia borderline:

1. Mediul familial este nesecurizant și instabil - majoritatea pacienților cu tulburare borderline au trecut în copilărie prin expriențe de abuz fizic, sexual sau verbal. Nu în toate cazurile este vorba despre un abuz concret, autorii spunând că, de obicei, a existat o amenințare cu accese explozive de furie sau de violență. În plus, în copilărie, pacientul a fost deseori abandonat. E posibil ca acesta să fi fost lăsat singur pentru perioade lungi de timp, fără o persoană responsabilă de îngrijirea sa sau să fi fost lăsat cu un îngrijitor abuziv (spre exemplu, există cazuri în care unul dintre părinți abuzează copilul în timp ce celălalt neagă sau permite abuzul). Pe de altă parte, este posibil ca persoana cu rol principal în îngrijirea copilului să nu fi fost de încredere sau consecventă, așa cum se întâmplă în cazul unui părinte care are schimbări extreme de dispoziție sau abuzează de substanțe. În loc să fie securizant, atașamentul față de părinte este adesea instabil sau înspăimântător (Young, 2003).

2. Mediul familial este deprivant. Autorii spun că, în copilăria pacienților, căldura fizică, empatia, apropierea și susținerea afectivă, îndrumarea, protecția au fost de obicei absente sau deficitare. Young (2003) sugerează că unul dintre părinți sau ambii (dar în special persoana cu rol principal de îngrijire) a fost indisponibilă din punct de vedere emoțional sau nu a oferit un nivel minim de empatie.

3. Mediul familial pedepsește aspru sau respinge copilul. Pacienții nu s-au simțit nici în copilărie, nici în prezent, acceptați, iertați și iubiți. Lor le sunt mult mai cunoscute critica, respingerea, pedeapsa. Uneori, pedepsele sunt extreme, fiind făcuți să se simtă ca niște ființe lipsite de valoare, ticăloase, rele sau dezgustătoare, nu ca și cum ar fi doar copii normali care se comportă și necorespunzător.

4. Mediul familial subjugă copilul. În acest mediu, nevoile, emoțiile și sentimentele copilului sunt suprimate. Copilul învață pe propria piele ce înseamnă să manifești emoții negative sau pozitive și ajunge, în final, să nu mai exprime nimic de teama repercusiunilor. Direct sau indirect, i se transmit următoarele mesaje: „Nu arăta ceea ce simți, nu plânge când suferi”; „Nu te înfuria când cineva se poartă urât cu tine”; „Nu cere ceea ce îți dorești; „Nu fi vulnerabil și autentic”; „Fii doar ceea ce ne așteptăm de la tine” (Young, 2003).

În urma interacțiunii dintre mediile adverse din copilărie și vulnerabilitatea genetică, pacienții cu tulburare de personalitate borderline dezvoltă aproape toate cele 18 scheme dezadaptative (Young, 2003). Schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt formate din amintiri, emoții, senzații corporale și cogniții asociate cu aspectele distructive ale experiențelor din copilărie ale individului și se organizează în tipare care se repetă de-alungul vieții. Young (2003) a dezvoltat în teoria schemelor cognitive, conceptul de mod, ca urmare a experienței clinice cu pacienții cu borderline, pentru că lucrul cu schemele s-a dovedit anevoios, dat fiind că pacienții borderline prezentau aproape toate schemele dezadaptative.

Young (2003) a folosit conceptul de mod pentru a suprinde trecerea rapidă de la o stare la alta, specifică paciențiilor cu borderline. Young et al (2003) au identificat 5 moduri principale specifice pacienților cu tulburare de personalitate borderline: Copilul abandonat (copilul interior suferind care trăiește groaza asociată schemelor Abandon, Abuz, Deprivare emoțională), Copilul furios și impulsiv (predominant atunci când pacientul are crize de furie sau este impulsiv din cauză că nu îi sunt îndeplinite nevoile emoționale de bază), Părinte punitiv (pacientul devine un persecutor îndreptat împotriva propriei persoane), Protecție detașată (pacientul își suprimă emoțiile și se deconectează, funcționând aproape ca un robot) și Adult Sănătos (un mod extrem de slab dezvoltat la majoritatea pacienților cu borderline).


Resurse bibliografice:

Zanarini, M. C., Gunderson, J. G., Marino, M. F., Schwartz, E. O., & Frankenburg, F. R. (1989). Childhood experiences of borderline patients. Comprehensive psychiatry, 30(1), 18-25.

Zanarini, M. C., & Frankenburg, F. R. (1994). Emotional hypochondriasis, hyperbole, and the borderline patient. The Journal of psychotherapy practice and research, 3(1), 25.

Zanarini, M. C., & Frankenburg, F. R. (1997). Pathways to the development of borderline personality disorder. Journal of personality disorders, 11, 93-104.

Young, J.E., Klosko, J.S., & Weishaar, M.E. (2003). Schema therapy: A practitioner’s guide. New York: Guilford Press.

Linehan, M.(2022), Tratamentul cognitiv-comportamental pentru tulburarea de personalitate de tip borderline, Editura For You, București

Kernberg, O. (1967). Borderline personality organization. Journal of the American psychoanalytic Association, 15(3), 641-685.

Linehan, M. (2014) DBT Skills Training Handouts and Worksheets: Multysistemic Therapy (2014), Guilford Publication

Linehan, M. M. (1993). Skills training manual for treating borderline personality disorder. Guilford press.



72 views0 comments

Opmerkingen


bottom of page