
În urma unor cercetări profunde și complexe în domeniul psihologiei dezvoltării și neuropsihologiei, începute în anii 70, psihologul american Howard Gardner a publicat pentru prima data teoria inteligențelor multiple în lucrarea Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences (1983). Până la momentul revoluționar al apariției teoriei inteligențelor multiple, inteligența era văzută ca un atribut înnăscut, o capacitate a individului, fiind definită operational și măsurată din perspectiva psihometrică clasică. Teoria lui Gardner a fost un real manifest împotriva abordării psihometrice a inteligenței și a ideii de IQ, împotriva concepției că inteligența unui om este o entitate unică. Gardner a contestat ideea dominantă de până atunci potrivit căreia fiecare om se naște cu o cantitate fixă de inteligență care rămâne neschimbată pe parcursul vieții. Teoria lui Gardner (1983) a pluralizat conceptul traditional de până atunci, afirmând faptul că inteligența nu trebuie privită ca o entitate unidimensională, ci ca o serie de șapte inteligențe independente: inteligența lingvistică, inteligența logico-matematică, inteligența muzicală, inteligența spațială, inteligența kinestezică, inteligența interpersonală, inteligența intrapersonală.
La momentul apariției teoriei inteligențelor multiple, Gardner considera inteligența drept un set de abilități care permit unei persoane să rezolve problemele sau să creeze produse care sunt prețuite în unul sau mai multe contexte culturale (Gardner & Hatch, 1989). Pentru fiecare dintre cele șapte tipuri de inteligențe, Gardner a subliniat și legătura din creier, zona din creier care, odată afectată, duce la diminuarea sau dispariția totală a abilităților presupuse de inteligența corespunzătoare. Zonele din creier corespunzătoare inteligențelor sunt conectate între ele, se susțin, dar pot funcționa și independent. Conform teoriei lui Gardner, toate inteligențele multiple se pot dezvolta în condiții optime de mediu.
În anii care au trecut de la apariția teoriei inteligențelor multiple, au existat numeroase discuții despre posibilitatea existenței altor tipuri de inteligență, în afara celor șapte. Garner însuși a evaluat dacă o eventuală inteligență spirituală, existențială sau naturalistă ar întruni criteriile pentru a completa lista inițială. La două decenii după apariția teoriei inteligențelor multiple, Gardner a admis faptul că inteligența naturalistă întrunește criteriile necesare și merită să completeze astfel lista inteligențelor multiple. Ulterior, lista a fost completată cu inteligența existențială, o inteligență admisă doar parțial de Gardner în categoria inteligențelor multiple deoarece nu a reușit să localizeze zona cerebrală care o activează, așa cum s-a întâmplat cu celelalte opt tipuri de inteligențe.
În opinia părintelui teoriei inteligențelor multiple toți indivizii normali posedă fiecare dintre cele 9 inteligențe, într-o măsură mai mare sau mai mica. Indivizii diferă între ei prin proporția de aptitudini și natura combinării acestora.
1. Teoria inteligențelor multiple
Howard Gardner a considerat că inteligența este calea prin care un individ poate să își rezolve problemele de viață, abilitatea de a crea un produs sau de a oferi un serviciu care este de valoare în cel puțin o cultură. Contrar teoriilor privind inteligența de până atunci (Stanford, Binet, 1916) care promovau principiul omogenității, Gardner a promovat perspectiva multidimensională a inteligenței, fiind de părere că inteligența este localizată în diferite zone ale creierului care, deși sunt conectate între ele, pot funcționa și independent una de cealaltă. Astfel, Gardner a demonstrat că intelectul uman este, de fapt, multiplu și că orice individ posedă nu una, ci un set de inteligențe. Conform teoriei lui Gardner (1983), capacitatea cognitivă a unei persoane este descrisă printr-un set de abilități, capacități mentale pe care cercetătorul le-a numit inteligențe multiple. Spre deosebire de teoriile care vedeau inteligența umană drept o entitate unică, definită operational și măsurată psihoemetric, Gardner a demonstrat prin teoria sa că fiecare individ posedă, într-o măsură mai mare sau mai mica, inteligențe multiple.
Teoria inteligențelor multiple este formulată din perspectiva originilor biologice ale fiecărei aptitudini de rezolvare a problemelor, Gardner luând în considerare doar acele aptitudini care sunt universale speciei umane. Pentru a selecta doar inteligențele înrădăcinate în biologie și apreciate într-unul sau mai multe cadre culturale, Gardner a trecut în revistă o serie de probe din surse diferite: cunoștințe despre dezvoltarea normală și dezvoltarea la indivizii dotați, informații despre deteriorarea unor capacități cognitive în condițiile unui accident pe creier, studii despre populații excepționale, inclusiv copii minune, savanți, autiști, date despre evoluția cunoașterii de-alungul mileniilor, prezentări interculturale ale cunoașterii, studii psihometrice, studii de antrenament psihologic, măsurători speciale de transfer și generalizare la diferite sarcini (Gardner, 2006). Au fost considerate inteligențe autentice doar acele inteligențe care au satisfăcut o majoritate a criteriilor. În afară de satisfacerea criteriilor menționate mai sus, Gardner a considerat că fiecare inteligență trebuie să aibă o operație de bază identificabilă sau un set de operații. Fiecare inteligență e declanșată de diverse tipuri de informație prezentate la nivel extern și intern (Gardner, 2006). De asemenea, autorul teoriei inteligențelor multiple a considerat că o inteligență trebuie să fie susceptibilă a fi codificată într-un sistem de simboluri-un sistem cultural de sensuri care preia și transmite forme importante de informație. În final, teoria originală a inteligențelor multiple din 1983 a enumerate o serie de șapte inteligențe independente: lingvistică, logico-matematică, muzicală, spațială, inteligența kinestezică, interpersonală, intrapersonală. Ulterior, au fost adăugate inteligența naturalistă și inteligența existențială.
2. Tipuri de inteligente
Inteligența lingvistică presupune capacitatea de a utiliza cuvintele în mod eficient, fie oral fie în scris. Această inteligență presupune abilitatea unui individ de a manipula sintaxa sau structura limbajului, abilitatea de a ști să folosească cuvintele, în scris sau oral, la un nivel mai înalt decât ceilalți (Armstrong, 2009). Unei persoane cu această inteligență dezvoltată îi va plăcea să citească, să scrie, să povestească. O astfel de persoană are memorie bună pentru locuri, oameni sau alte date, explică cu ușurință, este persuasivă în vorbire și scriere, folosește cu ușurință figuri de stil. În același timp, o persoană cu inteligență lingvistică va avea un umor lingvistic peste media celorlalți și va putea face analize metalingvistice cu ușurință. Această inteligență este specifică scriitorilor și celor care au capacitatea de a învăța ușor o limbă străină. În ceea ce privește substratul neuronal, Gardner a susținut că inteligența verbal/lingvistică pare să depindă de lobul temporal stâng intact (Gardner, 1993). Unele mecanisme lingvistice sunt localizate în zone mai restrânse ale creierului, cum ar fi zona Broca care mediază procesele sintactice, altele, precum sistemul semantic, sunt mai extinse în emisfera stângă a creierului.
Inteligența logico-matematică sau inteligența numerelor este capacitatea de a face operații matematice, de a utiliza raționamente inductive sau deductive, de cerceta teme științifice, de a analiza problemele în mod logic. O persoană cu inteligență logico-matematică poate face cu ușurință calcule complexe, relații și conexiuni, operează ușor cu formule și algortimi. Inteligența logico-matematică este specifică celor care au rezultate foarte bune la matematică, fizică, chimie, științe exacte și inginerești (Manolii, 2014). Inteligența logico-matematică presupune a clasifica, a anticipa, a stabili priorităţi, a formula ipoteze ştiinţifice. Acest tip de inteligență le este specifică matematicienilor, economiștilor și managerilor care trebuie să ia decizie concrete, să opereze cu algoritimi și să facă relații și conexiuni cu ușurință. Substratul neuronal pentru inteligența logico-matematică ține de ambele emisfere. Abilitatea de a citi semnele matematice reprezintă o funcție a emisferei stângi, în timp ce înțelegerea relațiilor numerice și a conceptelor implică emisfera dreaptă (Gardner, 1993).
Inteligența spațială sau vizuală este abilitatea de a percepe spațiul cu acuratețe (un vânător, un cercetaș sau un ghid) și de a avea capacitatea de a transforma mental spațiul perceput pentru a îl îmbunătăți (un decorator sau pictor). Această inteligență implică sensibilitate la culoare, formă, spațiu și relațiile dintre acestea. Implică, de asemenea, capacitatea de a vizualiza, de a reprezenta grafic imagini în spaţiu, de a se orienta corespunzător într-un spațiu matriceal. Un individ cu inteligență spațială are o imaginație activă. Porțiunea posterioară a emisferei drepte s-a dovedit a fi locul esențial pentru procesarea spațială/vizuală (Gardner, 1993).
Inteligența kinestezică sau corporală presupune o inteligență la nivelul corpului, al mâinilor care permite controlarea și mișcarea corpului, manevrarea cu dexteritate a obiectelor. Un individ cu acest tip de inteligență realizează cu ușurință mișcări armonioase (actor, dansator, atlet) sau are o îndemânare deosebită în a transforma sau produce diverse obiecte ( sculptor, mecanic,chirurg). Această inteligență include abilități precum coordonarea, echilibrul, dexteritatea, forța, flexibilitatea sau viteza, deprinderi la nivel tactil (Armstrong, 2009). Potrivit teoriei lui Gardner, jumătatea stângă a creierului este dominantă pentru activitatea motorie.
Inteligența muzicală sau ritmică presupune un nivel înalt de sensibilitate la sunet, ritm, muzică. Inteligența muzicală implică abilitatea de percepe formele muzicale, capacitatea de a discrimina sunete (critic muzical), de a crea sau transforma forme muzicale (compozitor) și de a exprima muzica (interpret). O persoană cu inteligență muzicală știe să aprecieze structura muzicii și a rimului, are scheme speciale pentru auzirea muzicii, recunoaște, creează și reproduce cu ușurință muzică,sunete, tonuri și vibrații. Majoritatea capacităților muzicale sunt localizate în emisfera dreaptă (Gardner, 1993).
Inteligența interpersonală este abilitatea de a percepe, de a face distincții în stările de spirit, motivațiile, intențiile, sentimentele celorlalți. Acest tip de inteligență presupune sensibilitate deosebită la expresii faciale, la vocea și gesturile altor persoane, capacitatea de a distinge între diferite tipologii umane. O persoană cu inteligență interpersonală are capacitatea de a citi oamenii și de a interpreta în mod corect intențiile lor, chiar dacă acestea sunt ascunse. Oamenii de acest gen au capacități de lider, de motivare a celorlalți, de rezolvare a conflictelor la nivel de grup și abilitatea de a reacționa eficient în diverse situații sociale. Inteligența interpersonală prespune o comunicare eficientă, atât la nivel verbal, cât și non verbal, implică plăcere pentru munca în echipă, empatie și spirit de observație. Printre domeniile în care inteligența interpersonală este o cerință se numără domeniul relațiilor publice. În formă mai avansată, acest tip de inteligență apare la lideri religioși și politici, agenți de vânzări, profesori, terapeuți și părinți (Gardner, 2006).
Inteligența intrapersonală se mai numește și inteligența autocunoașterii și prespune o bună cunoaștere de sine și capacitatea de a acționa adaptativ în baza autocunoașterii personale. Un individ cu inteligență intrapersonală are o imagine foarte clară despre sine, își cunoaște limitele, dar și punctele forte, își conștientizează dispozițiile, motivațiile și dorințele interioare. Inteligența de acest tip presupune și autodisciplină, stimă de sine și înțelegere de sine (Armstrong, 2009). Cei care dețin acest tip de inteligență au capacitate de concentrare și reflectare, au simțul transpersonal al sinelui și abilități de gândire și rațiune de ordin superior. Inteligența intrapersoanală înseamnă capacitatea de înțelegere a universului psihologic interior. În categoria oamenilor care au inteligența intrapersonală afectată intră persoanele cu tulburări de spectru autist. Copiii cu autism nu au capacitatea de a se referi la sine. În schimb, pot maifesta capacități remarcabile în domenii precum muzical sau tehnic (Gardner, 2006). Astfel de inteligență este necesară celor care se specializează în domeniul psihicului uman, precum psihologii și medicii. În ceea ce privește substratul neuronal pentru inteligența intrapersonală, lobii frontali reprezintă structura cu cea mai mare importanță pentru diferite forme ale cunoașterii personale (Gardner, 1993).
Inteligența naturalistă prespune un contact bun cu lumea vie, cu natura, atât cu plantele, cât și cu animalele. Acest tip de inteligență presupune abilitatea de a interacționa eficient cu ființele vii, capacitatea de a recunoaște și a clasifica indivizi și specii. Gardner a ajuns să descopere acest tip de inteligență pentru că în niciuna dintre celelalte categorii nu a reușit să includă personalități ca Charles Darwin, biologi sau astronomi. Gardner a considerat că aceștia nu operează cu simboluri sau formule matematice, ci mai degrabă observă tipare și apoi le organizează într-un mod diferit. Inteligența naturalistă sau ambientală este astfel specifică persoanelor care lucrează în natură, precum exploratori sau ecologiști.
Inteligența existențială este un tip de inteligență adaugat ulterior în lista lui Gardner și acceptat doar parțial, numit de autorul teoriei drept candidat în trecere. Gardner (1989) a analizat posibilitatea includerii în lista inteligențelor multiple a unei inteligențe spirituale, însă a considerat că spiritualitatea nu întrunește criteriile din teoria sa. A preferat, în schimb, denumirea de inteligență existențială, numită și inteligența marilor întrebări, un tip de inteligență care se bazează pe predispoziția oamenilor de a medita asupra întrebărilor existențiale fundamentale: De ce trăim? De ce murim? Ce este dragostea? (Gardner, 2006). Reținerea autorului teoriei inteligențelor multiple în ceea ce privește inteligența existențială a rămas lipsa unei legături în creier pentru acest tip de inteligență.
Ezitarea mea în a accepta integral o inteligență existențială provine din precaritatea de până acum a dovezilor că există zone ale creierului implicate anume în decodarea acestor aspecte majore ale existenței. Este posibil să existe regiuni- de exemplu, în lobul inferior temporal- care sunt esențiale pentru a face față Marilor Întrebări. Totuși, este posibil, de asemenea, ca întrebările existențiale să fie doar o parte a unei gândiri filosofice mai ample sau să fie doar mai încărcate emoțional decât cele pe care și le pun în mod uzual oamenii. Menționez această inteligență candidat în trecere (Gardner, 2015, p30)
Încă de la apariția teoriei inteligențelor multiple (1983) și chiar și după revizuirea listei lui Gardner și includerea celor mai recente două tipuri de inteligențe- naturalistă și existențială- au continuat discuțiile despre posibilitatea apariției unor inteligențe suplimentare. Gardner a luat în discuție două noi posibile tipuri de inteligențe: inteligența umorului și inteligența moralei. Din motive diferite, niciuna dintre cele doua candidate la lista de inteligențe multiple nu s-a calificat. Gardner a considerat că, de fapt, umorul este doar o deformare în joacă a capacității logice și că, în umor, starea normală a lucrurilor este alterată în mod logic. Atât umorul, cât și morala sunt capacități dependente de cultură, ca atare nu au fost luate în considerare ca facultăți intelectuale fundamentale. Toți indivizii posedă, într-o măsură mai mică sau mai mare, toate tipurile de inteligență, astfel că se poate vorbi de profiluri de inteligență. Profilul de inteligențe este un instantaneu al inteligențelor individuale și are, în general, o formă de zig-zag, cu niveluri mai înalte sau mai joase, puncte tari și puncte slabe. Gardner (2006) susține că la extreme pot fi distinse două tipuri de profiluri de inteligențe. Inteligența de tip laser este un profil ascuțit, alcătuit din una-două inteligențe dezvoltate, acestea influențând predispozițiile persoanei, alegerile în carieră sau stilul de lucru. Profilul de tip lanternă este un profil de tip plat, alcătuit din trei sau mai multe inteligențe mediu dezvoltate, cu un IQ de aproximativ 100 sau un IQ redus și cu un stil de lucru caracterizat prin utilizarea unor forme variate de informație, integrarea într-un tablou cuprinzător cu asigurarea că nu s-a uitat nimic (Gardner, 2006).
3. Inteligențele multiple și caracteristicile de învățare specifice
Teoria inteligențelor multiple a adus în prim planul educației ideea că nu toți indivizii sunt la fel și, ca atare, educația va fi mai eficientă dacă se va ține cont de diferențele dintre indivizi. De asemenea, teoria a atras atenția asupra faptului că toți indivizii poseda inteligențe, într-o măsură mai mare sau mai mică. Contrar teoriilor anterioare care considerau inteligența drept entitate unică înnăscută , teoria lui Gardner a avut o influență revoluționară asupra domeniului educației tocmai prin evidențierea faptului că inteligențele se pot schimba, nu sunt fixate din naștere. Majoritatea oamenilor tind să dezvolte fiecare inteligență până la un nivel adecvat de competență și, la majoritatea oamenilor, domină una sau două inteligențe, celelalte fiind ascunse.
Pornind de la teoria inteligențelor multiple a lui Gardner s-a ajuns la concluzia că pentru fiecare tip de inteligență există un stil de învățare caracteristic (Armstrong, 2009).
Cei care posedă inteligență lingvistică gândesc în cuvinte, sintagme, metafore și învață cel mai bine spunând, auzind, citind cuvinte. Indivizii cu inteligența logico-matematică mai dezvoltată gândesc în raționamente și formule și învață cel mai bine operând cu structuri abstracte, căutând relații logice. Cei care posedă inteligență spațială gândesc în imagini, forme, culori și învață mai eficient vizualizând, lucrând cu imagini și culori. Pentru cei care posedă inteligență muzicală cel mai potrivit stil de învățare este prin ritm, cu ajutorul sunetelor sau al muzicii. Caracteristic persoanelor cu inteligență interpersonală este gândirea prin raportare la alții, verificarea ideilor prin intermediul ideilor altora. Aceste persoane învață prin discuții, punând întrebări, prin intermediul comparațiilor, în munca de echipă. Cei care posedă inteligență kinestezică învață prin mișcare, procesând informația prin intermediul senzațiilor corporale. Astfel de persoane gândesc prin senzații somatice și mișcări. Persoanele care posedă inteligența intrapersonală învață cel mai bine singuri, în spațiul și în ritmul propriu, prin intermediul proiectelor individuale. Cei care posedă inteligență naturalistă învață prin clasificări, încadrând în categorii și urmărind evoluția lucrurilor.
4. Implicații educaționale ale teoriei inteligențelor multiple
Teoria inteligențelor multiple a avut și continuă să aibă un mare impact asupra educației. Gardner a menționat trei implicații educaționale cheie, din perspectiva teoriei inteligențelor multiple: individualizarea predării și evaluării, necesitatea unor scopuri educaționale articulate și avantajele unor reprezentări multiple ale conceptelor cheie. Gardner (2006) consideră că abordarea educațională potrivit căreia toți elevii sunt tratați în mod egal este nedreaptă. Abordarea practicată în majoritatea școlilor din lume îi avantajează pe cei care posedă inteligențe lingvistice și logico-matematice, în timp ce îi dezavantajează pe cei care au profiluri intelectuale diferite. Gardner recomandă educația centrată pe individ, o educație individualizată în care sarcina specialistului în evaluare ar fi să obțină cât mai multe informații despre fiecare copil, să le prezinte profesorilor și părinților în moduri care sunt ușor de priceput. Apoi, propunerea lui Gardner vizează adaptarea între elev și curriculum, recomandarea de cursuri opționale care ar trebui să se potrivească profilului intelectual al copilulul.
Gardner (2006) admite că teoria inteligențelor multiple este o descoperire științifică care nu poate fi pusă cu ușurință în practică. Autorul recomandă însă stabilirea unor noi scopuri educaționale articulate.
Există multe obiective dintre care putem alege: gândire critică, gândire creativă, o orientare spre servicii, cunoașterea factorilor și ideilor importante dintr-o disciplină, a gândi corect în cadrul disciplinelor (...) Odată ce trecem de generalitățile insipide - să ne utilizăm bine gândirea, să fim culți - obiectivele nu sunt ușor de formulat, după cum am descoperit deseori. Este mai ușor și mai tentant de discutat despre practică. Ar trebui să ne aliniem? Să avem mai degrabă ore de 80 de minute, decât de 40 de minute? (Gardner, 2015, p 70)
Autorul teoriei inteligențelor multiple susține că un element cheie în educație îl reprezintă reprezentările multiple ale conceptelor cheie. Stăpânirea unui concept, a unei teorii sau a unei discipline presupune expunere repetată, însă Gardner atrage atenția asupra faptului că este o greșeală să se prezinte același conținut în același fel, în mod repetat. Înțelegerea este cel mai probabil să se realizeze dacă elevul întâlnește materialul ce trebuie învățat, într-o varietate de moduri și contexte. Gardner recomandă educatorilor, învățătorilor și profesorilor, abordarea subiectelor în cat mai multe moduri posibile, astfel încât acestea să ajungă la cât mai mulți elevi, diferiți din punct de vedere al inteligențelor.
Mai multe proiecte au fost inițiate de la apariția teoriei inteligențelor multiple pentru a testa eficiența acesteia în școli. Aplicarea teoriei inteligențelor multiple la clase s-a dovedit a fi un factor care aduce schimbări în procesul de predare. Mindy Kornhaber (2004) a inițiat proiectul SUMIT (școli care utilizează teoria inteligențelor multiple) în cadrul căruia au studiat un grup de 42 de școli care au folosit teoria timp de minim 3 ani. Rezultatele cercetării au fost în favoarea teoriei: 78% dintre școli au raportat performanțe mai bune ale elevilor cu dificultăți de învățare. La 80% dintre școli s-a raportat o participare mai bună a părinților, iar trei sferturi dintre acestea au atribuit îmbunătățirea aplicării teoriei inteligențelor multiple. 81% dintre școli au raportat o îmbunătățire în ceea ce privește disciplina elevilor și două treimi au atribuit-o teoriei inteligențelor multiple.
5. Concluzii
Redefinirea inteligenței de către Howard Gardner prin introducerea teoriei inteligențelor multiple a reprezentat un moment important atât în istoria psihologiei, cât și în istoria educației. La aproape patru decenii de la apariția sa, teoria continuă să stârnească același interes și experiențele practice care dovedesc eficiența sa prind din ce în ce mai mult teren.
În opinia mea, una dintre cele mai puternice influențe ale teoriei lui Gardner asupra sistemului de educație este accentuarea ideii că indivizii sunt diferiți și că, pentru fiecare individ, în funcție de inteligența dominantă, există o cale mai ușoară către o învățare eficientă. Studiile efectuate după apariția teoriei inteligențelor multiple au confirmat faptul că aplicarea acesteia în școli duce la rezultate favorabile. Teoria inteligențelor multiple ajută dascălii să faciliteze învățarea în mod diferit, în funcție de punctele slabe și puternice ale fiecărui elev și să-și structureze lecțiile prin prisma perspectivei multiple de abordare a unei probleme care va duce la folosirea diferitelor tipuri de inteligențe în rândul elevilor. Școala personalizată propusă de Gardner, opusă școlii bazate pe confirmism și omogenitate, permite o evaluare mai complexă și mai profundă a aptitudinilor, competențelor și aspirațiilor elevilor.
Teoria inteligențelor multiple constituie o alternativă modernă de educație interactivă care contribuie la îmbunătățirea performanțelor școlare ale elevilor, iar pe termen lung ajută la dezvoltarea unei perspective variate în ceea ce privește rezolvarea problemelor cu care aceștia se vor întâlni în viață. Teoria lui Gardner nu a fost lipsită de critici care i-au reproșat autorului faptul că definițiile inteligențelor nu sunt foarte riguroase, că ignoră rolul testelor standardizate și că ideea aplicării în masă este foarte dificilă din cauza numărului mare de elevi și a lipsei resurselor necesare (Stănculescu, 2006).
Efectele benefice asupra elevilor, relevate de cercetările empirice de până acum, demonstează însă incontestabil că modelul inteligențelor multiple aplicat în școală are succes. Pentru ca teoria inteligențelor multiple să poată fi exploatată la potențialul său maxim ar fi nevoie de o restructurare din temelii a sistemului de învățământ. Ar fi necesari specialiști în educație și consilieri în curriculum care să lucreze împreună pentru armonizarea profilurilor cognitive ale elevilor, intereselor acestora și scopurilor urmărite cu programa și stilul de predare.
BIBLIOGRAFIE
Armstrong, T. (2009), Multiple Intelligences in the classroom, ASCD, Alexandria, Virginia, USA
Gardner, H. (1983). The theory of multiple intelligences. Heinemann.
Gardner, H., & Hatch, T. (1989). Multiple intelligences go to school: Educational implications of the theory of multiple intelligences. Educational Researcher, 18(8), 4-9.
Gardner, F, (2015), Inteligențe multiple. Noi orizonturi, Editura Sigma, București
Gardner, H. (2006). The development and education of the mind: The selected works of Howard Gardner. Routledge.
Kornhaber, M. L., Fierros, E. G., & Veenema, S. A. (2004). Multiple intelligences: Best ideas from research and practice. Allyn & Bacon.
Manolii, A. (2014). Teoria inteligenţelor multiple în activitatea unui bibliograf. BiblioScientia, (11-12), 54-60.
Stănculescu, E, (2006) Teoria inteligențelor multiple, Rev.Psih.,t.52, nr.3-4, p.193-204, București
コメント