Despre bunătate, cel mai radical act de curaj

Autobuzul 116, dimineață, ora 8.00. Bucureștiul clocotește deja de nervi, de claxoane și de oameni cu maxilarele încleștate. Ca venele unei ființe uriașe pe punctul de a exploda, străzile pulsează într-un spasm continuu de furie și nerăbdare cu șoferii care par gata să explodeze la fiecare semafor, asemenea unor bombe emoționale cu fitilul ars. Ca și cum orașul ar fi prea strâmt pentru toată această furie care fierbe. O dimineață „normală” în care aerul nu e greu doar de noxe, ci și de frustrări nerostite, de tensiuni care se aud în claxoane nervoase, în voci iritate, în respirații apăsate. În pași care lovesc asfaltul cu furie. În graba care nu duce nicăieri. O atmosferă densă în care fiecare gest pare pe punctul de a se transforma într-o erupție. Un haos agresiv, domesticit doar de obișnuință, în care furia se amestecă zilnic cu rutina, ca și cum așa ar trebui să fie viața.

Un adolescent cu hanorac gri și căști în urechi stă tăcut, uitându-se pe geam. Un chip calm, prins poate într-un gând, într-o muzică, într-o tristețe. Nu face zgomot. Nu cere nimic. Nu deranjează pe nimeni. Poate că merge la școală. Poate fuge de o zi grea. Lângă el, o femeie la vârsta a treia izbucnește din senin: „Stați toată ziua cu căștile alea în urechi, nu mai știți să fiți oameni!”. Vocea ei tăioasă rupe aerul din autobuz ca o palmă peste obrazul tuturor. Băiatul se uită scurt spre ea. Nu răspunde. Nu spune nimic. Niciun gest de apărare. Nicio replică. Doar o privire scurtă, uimită, rușinată fără motiv. Poate pentru că n-are cuvintele. Sau poate pentru că știe că orice ar zice ar turna benzină pe un foc care nu e al lui. Se întoarce înapoi în tăcerea lui, la fereastră. Mai mic. Mai stingher. Ca și cum ar fi învățat încă o dată că lumea te poate lovi chiar și atunci când nu faci nimic rău.

Mă uit la scenă pasiv, ca restul lumii. Fără să intervin. Trec mai departe. Aș fi vrut să spun ceva. Mi-ar fi venit să zic: „Doamnă,  de ce?”. Dar tac. Și eu, ca restul lumii. Poate din aceleași motive ca băiatul. Să nu aprind și mai tare focul. Să nu fiu următorul. Să nu tulbur și mai mult o lume care e deja gata să explodeze. Tac, dar rămân cu o întrebare care apasă. Ce fel de realitate perpetuăm, dacă am ajuns să fim răi fără motiv? Dacă am uitat cum e să fim buni, cu adevărat buni? Când s-a rupt în noi firul blândeții? Când am început să vedem bunătatea ca pe o slăbiciune și nu ca pe o forță care ne ține împreună? Când ne-am lepădat de bunătate ca de o haină grea, aruncată în mijlocul iernii, convinși că nu ne mai trebuie?

Lumea prin care ne mișcăm zi de zi – cu pași grăbiți, cu priviri joase, cu gândurile încleștate – pare să fi exilat bunătatea ca pe un obiect inutil. Ca și cum ar fi devenit un lux. Un rest dintr-o altă epocă, incompatibil cu ritmul nostru alert și defensiv. Oamenii nu mai sunt doar grăbiți. Sunt încruntați. Suspicioși. Agresivi din reflex. Îți aruncă vorbe grele fără context. Ca și cum ar purta în buzunar un stoc de resentimente gata să fie livrate primului care le iese în cale. Și nu e vorba de o zi proastă. E despre o cultură a cinismului. O normalizare a reacțiilor dure. Bunătatea a ajuns să pară un act de slăbiciune. Cine e blând riscă să fie călcat în picioare. Așa ni s-a spus. Așa am început să credem.

Și nu, bunătatea nu e naivitate. Nu e o glazură dulce pe realitate. E o alegere grea, de făcut zilnic, într-o lume care glorifică sarcasmul și disprețuiește blândețea. Bunătatea nu e slabă, nici timidă. E o formă de luciditate. E alegerea conștientă de a nu răspunde cu venin atunci când ți se aruncă otravă. Este un act de curaj și de sănătate emoțională profundă. Când oferim un gest de bunătate – fie el o vorbă caldă, un zâmbet, o mână întinsă – în corpul nostru se declanșează o cascadă de reacții benefice. Creierul eliberează oxitocină, numită și „molecula iubirii” sau „hormonul atașamentului”, care joacă un rol cheie în formarea încrederii și a legăturilor sociale. Oxitocina reduce nivelul de cortizol, hormonul stresului, și contribuie la relaxare și conectare. Sunt stimulate serotonina și dopamina – neurotransmițători implicați în starea de bine și motivație. Cu alte cuvinte, când suntem buni, creierul nostru ne răsplătește cu o stare de echilibru și vitalitate. Iar asta nu se oprește doar la noi: cei care asistă la un gest de bunătate au, la rândul lor, o activare a zonelor cerebrale responsabile cu empatia și recompensa. Bunătatea e contagioasă. Creează un efect de undă în jurul nostru, un ecou blând al umanității care încă există.

Un studiu publicat în „Journal of Social Psychology” arată că persoanele care fac acte de bunătate timp de 10 zile consecutive – fie ele mici, precum ținutul ușii pentru cineva sau un compliment sincer – raportează o creștere semnificativă a satisfacției de viață și o reducere a simptomelor depresive. Într-o lume în care anxietatea și izolarea ne sufocă, poate că adevărata terapie începe cu un gest simplu, oferit cu inimă deschisă. Și mai e ceva: bunătatea nu e despre a face ceva mare. Uneori e doar despre a nu face rău. Despre a nu țipa. A nu ironiza. A nu judeca un copil pentru că are căști.

În cartea „Acceptare necondiționată”, Tara Brach redă o poveste tulburătoare despre cum o comunitate alege să vindece rănile nu prin pedeapsă, ci prin amintirea binelui, prin bunătate:

„În tribul Babemba din Africa de Sud, când o persoană acționează iresponsabil sau nedrept, e așezată în mijlocul satului, singură și slobodă. Orice activitate încetează și fiecare bărbat, femeie sau copil din sat se adună într-un cerc mare în jurul individului acuzat. Pe urmă, pe rând, fiecare persoană din trib îi vorbește acuzatului despre toate lucrurile BUNE pe care le-a făcut în viața sa. Fiecare experiență care poate fi reamintită cât mai amănunțit și riguros este relatată. Toate însușirile sale pozitive, faptele bune, abilitățile și serviciile sale sunt rostite cu grijă și pe îndelete. Ceremonia tribală durează adesea câteva zile. La capătul ei, cercul tribal este rupt, are loc o festivitate veselă, iar persoana este în mod simbolic și literal reprimită în trib. Încrederea în bunătatea noastră fundamentală apare din oglindirea clară și adâncă în ceilalți.”

Cum ar arăta lumea dacă am face la fel? Cum s-ar transforma comunitățile noastre dacă ne-am oglindi unii altora partea bună, în loc să ne sancționăm greșelile? Cum ar fi copiii crescuți într-o astfel de lume? Ce fel de adulți ar deveni, dacă ar ști că, atunci când greșesc, cineva le va reaminti cine sunt în esență – și nu le va pune eticheta greșelii pe frunte?

Poate că nu avem un sat. Dar avem un cerc – oricât de mic – în care putem readuce bunătatea. Și poate că, din toate actele de curaj pe care le putem face în lume, să fii bun rămâne cel mai radical dintre ele.