
Să presupunem, pentru o clipă, că aproape tot ceea ce credeam despre găsirea fericirii s-a dovedit a fi incorect, amăgitor și fals. Și să presupunem că tocmai acele convingeri ne fac nefericiți. Cum ar fi, dacă tocmai eforturile de a ne găsi fericirea ne-ar împiedica, de fapt, să o obținem?
Acestea sunt întrebările prin care Russ Harris, autorul volumului „Capcana fericirii” atrage atenția cititorilor asupra unui subiect mereu la modă: de ce este atât de greu să fim fericiți și ce este, de fapt fericirea?
Trăim vremuri în care oamenii au cel mai ridicat standard de viață pe care l-au avut vreodată de-alungul istoriei noastre ca specie. Oamenii au, astăzi, acces la tratamente medicale mai bune, condiții mai bune de locuit, condiții superioare de igienă, acces la educație, divertisment, dezvoltare personală și multe alte beneficii care în urmă cu sute de ani nu existau. Cu toate acestea, suferința umană este peste tot. Rafturile librăriilor abundă de cărți de self-help, mass-media ofera zilnic sfaturi despre cum am putea fi mai fericiți sau cum să scăpăm de suferință, numărul psihologilor, psihiatrilor, consilierilor de dezvoltare personală este în continuă creștere. Cu toate acestea suferința umană nu este în scădere, ba, din contră, pare să crească de la an la an, potrivit statisticilor. Anual, 30% din populația adultă va suferi o formă recunoscută de tulburare psihiatrică. Organzația Mondială a Sănătății estimează că depresia va ajunge pe locul 1 în topul celor mai chinuitoare și costisitoare suferințe. Tentativele de suicid și dependențele sunt prezentate de statistici în procente alarmante, mai ales în rândul tinerilor.
Ce este în neregulă? De ce ne este atât de greu să fim fericiți?
Russ Harris, autorul cărții „Capcana fericirii” invită la o călătorie în timp pentru a înțelege cum specia umana, aflată în cel mai înalt punct al evoluției sale, este înconjurată de suferință.
Mintea umană, cu abilitatea sa uimitoare de a planfica, crea, comunica, a evoluat cel mai mult în decursul ultimei sute de mii de ani de când homo sapiens a apărut pe planetă. Mintea umană nu a evoluat însă ca să ne facă să ne simțim bine. Mintea umană a evoluat ca să ne ajute să supraviețuim într-o lume plină de pericole.
Pentru strămoșii noștii, vânători-culegători, în urmă cu sute de mii de ani, existau 4 nevoi de bază: hrană, apă, adăpost și sex, însă prioritatea numărul unu a minții umane primitive era supraviețuirea, vigilența și evitarea oricărui pericol. Russ Harris vorbește despre mintea umană primitivă ca despre un dispozitiv „nu te lăsa ucis”, un dispozitiv care s-a dovedit extrem de util pentru supraviețuirea speciei. Cu fiecare generație, mintea umană a devenit tot mai abilă în a prezice și anticipa pericolele. Așa se face că, acum, după o sută de mii de ani de evoluție, mintea modernă este încă la pândă în căutarea pericolului. Evaluăm și judecăm tot ce este întâlnit: Este bun? Este rău? E sigur sau e periculos? Dăunător sau nu?
Astăzi, mințile moderne care au păstrat același sistem de vigilență și evitare a pericolului nu ne mai avertizează în legătură cu felinele ucigașe care puneau specia în pericol acum sute de mii de ani. Mintea modernă de astăzi ne preocupă cu pierderea locului de muncă, teama de nu putea să ne plătim facturile, teama de ridicol, frica de eșec, frica de succes, supărările aduse celor din jur, vinovăția pentru lucrurile făcute, frica pentru lucrurile neîncepute, etc. Prin urmare, în prezent, petrecem mult timp îngrijorându-se despre lucruri care, în cele mai multe cazuri, nu se vor întâmpla niciodată.
Revenind la mintea primitivă a strămoșilor noștri, dincolo de sarcina de „a nu fi ucis”, un alt aspect important era apartenența la un grup. Pentru homo sapiens apartenența la grup era vitală. Apartenența la grup depindea de comparația cu alți membri ai grupului: Mă potrivesc cu ei? Fac ceea ce trebuie? Sunt la fel de bun ca alții? A nu aparține unui grup (trib) înseamna să fii complet lipsit de apărare, deci, în pericol. Care sunt reminescențele? Mințile noastre moderne ne avertizează constant cu privire la respingere și ne compara cu restul societății. Ajungem, astfel, în căutare permanentă de soluții pentru a fi mai buni. Reversul medaliei este faptul că ne subapreciem constant, pentru că nu ne ridicăm la înălțimea așteptărilor. Dacă acum o sută de mii de ani ne comparam cu cei câțiva membri ai tribului, astăzi, este suficient să deschidem orice pagina web, orice aplicație, orice canal de social media pentru a vedea o sumedenie de oameni mai bogați, mai frumoși, mai realizați, mai slabi, mai bine dotați, etc. Russ Harris spune că cea mai rapidă cale de a induce o starea de depresie unei adolescente este să îi arătăm o revistă de modă cu supermodele înfrumusețate cu colagen. Ce șanse avem să fim mulțumiți și fericiți cu noi înșine în acest context? Destul de mici.
Un om al epocii de piatră ambițios se putea bucura de succes respectând o regulă simplă: cu cât mai mult, cu atât mai bine. Cu cât avem mai multe arme și mai sofisticate, cu atât putem vâna mai mult pentru a ne asigura hrana. Cu cât sunt mai abundente proviziile , cu atât sunt șanse mai mari de supraviețuire în perioade de foamete. Cu cât este mai solid adăpostul , cu atât suntem mai bine protejați de vreme și animale sălbatice.
Cu această evoluție, nu e de mirare că mintea noastră modernă vrea mai mult și mai mult: mai mulți bani, un job mai bun, o casă mai mare, mai multă dragoste, un partener frumos. Și când reușim să avem toate acestea sau măcar o parte din ele, suntem mulțumiți pentru o vreme. Mai devreme sau mai târziu, Mintea ne va spune că vrem mai mult, și mai mult, și mai mult...
Autorul cărții „Capcana fericirii” susține că mintea umană a evoluat în așa fel încât suntem aproape inevitabil destinați suferinței psihologice: ne comparăm cu ceilalți, ne autoevaluăm și suntem critici cu noi înșine, ne concentrăm asupra lipsurilor, nu suntem mulțumiți cu ce avem și ne imaginăm tot felul de scenarii despre viitor care, de cele mai multe ori, nu se întâmplă niciodată.
În acest context, nu e de mirare că ne este greu să fim fericiți. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre noi vor căuta fericirea toată viața.
Ce este, de fapt, fericirea
Însuși Dalai Lama spunea : „Scopul vieții este căutarea fericirii”. De ce însă, acest obiect al dorinței este atât de departe și ne scapă mereu printre degete?
Russ Harris ne invită să ne uităm cu atenție la ce înseamnă, de fapt, fericire, un cuvânt cu două înțelesuri foarte diferite.
De obicei, când ne gândim la fericire, ne gândim la o stare: o senzație de plăcere, bucurie, mulțumire. Ne bucurăm de o emoție plăcută. Însă indiferent cât ne-am strădui să păstrăm această stare, nu reușim. Dintre cele 9 emoții principale umane (inevitabile, toate) asupra cărora cercetării au ajuns la un consens, 6 (șoc, dezgust, furie, frica, tristețe, vinovăție) sunt „negative” și doar 3 (iubire, curiozitate, bucurie) sunt pozitive. Cu cât ne străduim mai tare să scăpăm de stările „negative” și să ne petrecem viața în căutarea acelei senzatii numite fericire, cu atât vom ajunge să trăim vieți nesatisfăcătoare.
Există însă și un al doilea sens al cuvântului fericire, și anume, acela de a avea „o viață bogată, împlinită, trăită cu sens”.Când acționăm în direcția lucrurilor care contează pentru noi, când încercăm că ne trăim viața mergând în direcția valorilor importante pentru noi și acționăm în concordanță cu aceste valori, viețile noastre devin mai împlinite. Ceea ce simțim drept fericire, nu mai este o stare temporară, ci sentimentul profund al unei vieți trăite cu sens. O astfel de viață va avea, cu siguranță și momente în care vom experimenta toate emoțiile negative (furie, frică, șoc, vinovăție, etc). Acceptarea acestor stări „negative” și înaintarea către ceea ce contează în viață pentru fiecare dintre noi este mai aproape de dezideratul numit fericire, decât goana după senzația plăcută fericire și evitarea tuturor celorlalte emoții.
Vestea bună
Realitatea este că viața și suferința vin la pachet. Aceasta ar putea fi considerată „vestea rea”. Vestea bună este că, deși nu putem evita suferința pe parcursul vieții, putem învăța să trăim cu ea, să îi facem loc în viața noastră, să recunoaștem ce contează pentru noi, ce fel de oameni vrem să fim și să mergem în direcțiile valorilor alese, acceptând gânduri, emoții, senzații negative care, inevitabil, vor apărea în drumul nostru către o viață trăită cu sens. Către fericire.
BIBLIOGRAFIE
Russ Harris-Capcana fericirii
Comments