
Investigarea tiparelor de atașament la vârsta a două a ajuns în centrul preocupărilor cercetătorilor (Main et al, 1985; Hazan&Shaver, 1987) la câteva decenii după lansarea primelor idei ale lui Bowlby despre teoria atașamentului.
În anii 80 au fost inițiate diverse tipuri de cercetare distincte menite să investigheze tiparele de atașament la vârsta a doua. Mary Main (1985) a inițiat un studiu în care au fost implicați copii în vârstă de șase ani și părinții lor, plecând de la ideea situației străine a lui Ainsworth, dar cu intenția de a muta atenția de la lumea externă a interacțiunilor interpersonale la lumea internă a reprezentărilor mentale. În cadrul studiului, părinții au fost intervievați prin Interviul de Atașament al Adultului (IAA) și au răspuns la întrebări despre istorilor relațiilor lor cu proprii lor părinți, inclusiv experiențe de pierdere sau separare. Copiilor părinților intervievați le-a fost evaluat atașamentul prin Situația străină. Interviul prin care Main a dorit să suprindă inconștientul părinților s-a dovedit a fi un instrument la fel de puternic în evaluarea atașamentului în perioada adultă, precum „Situația străină” pentru evaluarea atașamentului în copilăria mică (Wallin, 2007). IAA conținea o serie de întrebări complexe și amănunțite care atrăgeau atenția în mod explicit asupra amintirilor legate de atașament. Concentrându-se mai mult pe felul în care părinții răspundeau întrebărilor, adică pe proces și formă, nu atât pe conținut, Main a urmărit „cum” comunicau părinții, nu atât „ce” comunicau. Practic, Interviul de Atașament al Adultului clasifica părinții într-o categorie de atașament după felul în care își spuneau povestea. Rezultatul studiului (Main et al,1985) a scos la iveală faptul că exista o corelație puternică între comportamentul copilului în „Situația străină” și starea mentală a părintelui cu privire la atașament, evalută prin IAA. Copiii evaluați drept „evitanți” în situația străină avea părinți care ei înșiși respingeau amintirile și sentimentele legate de atașament, iar copiii evaluați ca având un atașament ambivalent aveau părinți care păreau să trăiască atașamentele trecute ca pe un element deranjant în prezent (Wallin, 2007). Părinții copiilor evaluați în Situația străină drept „dezorganizați” au fost evaluați în experimentul lui Main ca fiind lipsiți de strategie, dezorganizați după felul în care discutau despre traumele trecutului, fără a avea coerență în poveste. Părinții copiilor evaluați cu atașament sigur au dat dovadă la interviul IIA de un discurs coerent, descrierea și evaluarea experiențelor legate de atașament fiind consecvente, indiferent dacă experiențele relatate erau pozitive sau negative.
Concluzia cercetătorilor a fost că tiparele de comportament nonverbale ale copilului pot prezice tiparele reprezentaționale ale părinților. Cercetările ulterioare conduse de Main au demonstrat că dacă părinții sunt incluși într-o anumită categorie a IAA, aceasta poate prezice categoria în care va intra copilul în situația străină cu o precizie de 75% referitor la siguranță versus nesiguranță. Alți cercetători (Van Ijzendoorn, 1995) au arătat că aceeași predicție este valabilă și în cazul în care IAA este administrat părinților înainte de nașterea copilului. Cu alte cuvinte, stilul de atașament al părintelui evaluat după felul în care acesta își spune povestea în cadrul IAA a prezis cum se va comporta copilul în situația străină. Alți cercetători (e.g. Hazan&Shaver, 1987) au extins investigarea atașamentului la vârsta adultă, dincolo de relațiile dintre copil și îngrijitor, urmărind atașamentul în relațiile romantice. Până la cei doi cercetători nimeni nu încercase că conceptualizeze întreaga gamă de experiențe dintr-o relație romantică într-un mod care să fie paralel cu tipologia dezvoltată de Ainsworth și colegii ei. Hazan și Shaver (1987) au conceput un chestionar simplu de auto-raportare, destinat adulților, bazat pe cele trei tipare de atașament descoperite de Ainsworth: sigur, evitant și ambivalent.Chestionarul care a fost publicat în ziarul Rocky Mountain News conținea trei afirmații care descriau cele trei tipuri de atașament ale lui Ainsworth:
1.Îmi este destul de ușor să mă apropii de ceilalți și mă simt confortabil atunci când depind de ei și când ei depind de mine. Nu mă îngrijorez prea des în legătură cu faptul că vei fi părăsit ori că cineva se va apropia de mine prea mult. (Evaluare a stilului de atașament securizant).
2.Mă simt puțin stânjenit în relațiile apropiate cu ceilalți; îmi este greu să le acord încredere totală și să accept să depind de ei. Am emoții atunci când cineva se apropie de mine prea mult și deseori persoana iubită ar dori să fiu mai cald și mai apropiat decât pot eu să fiu. (Evaluare a stilului de comportament evitant).
3.Cred că oamenii ezită să se apropie de mine atât de mult pe cât mi-ar plăcea. Mă îngrijorez deoseori gândindu-mă că partenerul meu nu mă iubește cu adevărat sau că nu va dori să rămână alături de mine. Aș vrea să existe o comuniune totală între noi, iar dorința asta îi sperie uneori pe ceilalți. (Evaluare a stilului de comportament anxios).
Majoritatea respondenților au intrat în categoria „ atașament securizant”, iar respondenții rămași au fost împărțiți în „atașament evitant” și „ atașament anxios”. Cercetările au scos la iveală faptul că fiecare stil corespundea unui set unic și foarte distinct de convingeri și atitudini față de propria persoană, față de parteneri, relații și intimitate în general (Levine&Heller, 2015).
Hazan și Shaver (1987) au teoretizat faptul că legătura emoțională care se dezvoltă între doi adulți parteneri romantici provine din același sistem motivațional care dă naștere legăturii emoționale dintre copii și îngrijitorii lor. Cercetătorii au observat că relațiile dintre copii și îngrijitori și relațiile dintre partenerii romantici împărtășesc aceleași caracteristici: ambii se simt în siguranță în proximitate, amândoi participă în relații apropiate care implică un contact direct cu corpul, ambii prezintă o fascinație și o preocupare reciprocă și ambii se simt nesiguri când celălalt nu se află în proximitate. Concluzia studiului din 1987 a fost că dragostea romantică aparține sistemului comportamental de atașament și, de asemenea, face parte din sistemul motivațional care urmărește îngrijirea și siguranța.
Studiile inițiate de Hazan și Shaver (1987,1990) au fost urmate de alte cercetări care au utilizat aceeași măsură simplă de autoraportare în ceea ce privește anumite comportamente sau convingeri în relațiile romantice. Levi și Davis (1988) au adus o serie de îmbunătățiri metodologice și conceptuale chestionarului inițial, adăugând o scară Likert și descompunând descrierile în elemente individuale.
Bartholomew (1990) a analizat atașamentul la adulți prin ambele variante de cercetare : prin IAA și prin chestionarul de autoraportare, punctând diferențele. Potrivit lui Bartholomew (1990) IAA se concentrează pe dinamica modelelor interne de lucru, pe când autoraportarea prin chestionarul relațiilor romantice se axează pe comportamente și sentimente în relații strânse despre care persoana este conștientă. Plecând de la cele două abordări de măsurare a atașamentului la adulți, Bartholomew a propus extinderea tiparelor de atașament la adulți, introducând două forme de atașament evitant. Pentru a evalua stilul de atașament, Bartholomew a folosit un chestionar referitor la relațiile apropiate în general și două interviuri, unul care s-a concentrat pe experiențele din copilărie și altul care s-a concentrat pe relațiile actuale, și cele romantice, și cele de prietenie (Bartholomew& Horowitz, 1991).
Bartholomew a sistematizat concepția lui Bowlby (1973) asupra modelelor de lucru intern (concepția despre sine și despre alții) într-o schemă de clasificare în patru categorii de stil de atașament: sigur, anxios-preocupat, temător-evitant și respingere-evitare.
Atașamentul sigur al adulților se caracterizează prin combinația dintre modelul despre sine pozitiv și un model pozitiv asupra altora, ceea ce înseamnă o imagine bună despre sine și despre alții. Individul cu atașament sigur are un sentiment interiorizat al valorii de sine, se simte confortabil într-o relație intimă cu partenerul, dar în același timp valorizează autonomia, are încredere în partener și apreciază atât libertatea acestuia, cât și pe a lui. Un adult cu atașamenrt sigur e capabil să-și susțină partenerul fără să îl sufoce, comunică mai bine în relație și este asertiv.
Atașamentul anxios preocupat se caracterizează printr-un model de sine negativ și un model pozitiv asupra altora, ceea ce duce la supravalorizare a partenerului. Astfel de persoane se simt nesigure în relația cu partenerul și caută să mențină o apropiere de acesta, solicitând atenție și aprobare permanentă de la partener. Persoanele cu atașament anxios au temeri în ceea ce privește durata și stabilitatea relației și au suspiciuni legate de afecțiunea partenerului.
Atașamentul temător-evitant este caracteristic persoanelor care au o imagine negativă despre sine și despre alții. Indivizii temători sunt foarte dependenți de acceptarea și afirmarea celorlalți și evită intimitatea pentru a evita durerea pierderii sau respingerii. Nu au încredere în partener și, în același timp, nu se simt demni de a fi iubiți. Atașamentul temător-evitant este caracterizat de ambivalență: astfel de persoane își doresc foarte mult să aibă o relație, dar în același timp se tem de apropiere anticipând că vor suferi.
Atașamentul de respingere-evitare se caracterizează printr-un model de sine pozitiv și un model negativ al altora, ceea ce duce la evitarea atașamentului. Aceste persoane au nevoie de independență în relația de cuplu și se țin departe de implicarea afectivă. Indivizi cu atașament de respingere-evitare tind să își înfrîngă sentimentele, par inaccesbili din punct de vedere emoțional și incapabili de a oferi afecțiune și sprijin. În cazul unei respingeri din partea partenerului, aceștia se îndepărtează de relație.
O serie de cercetări care au urmat după stabilirea modalităților de măsurare a atașamentului la vârsta adultă și clasificarea tiparelor de atașament au vizat elucidarea dilemei legate de stabilitatea acestor tipare în timp: atașamentul la vârsta adultă este stabil sau se schimbă și dacă da, în funcție de ce factori?
Studii longitudinale care au urmărit evoluția stilurilor de atașament din copilărie, în adolescență (Sroufe, 1986) sau din adolescență la vârsta de adult tânăr (Allen&Hauser, 1996) au ajuns la concluzia că atașamentul tinde să rămână stabil, dar se poate și schimba. Cercetări ulterioare Davila (1997,1999) au încercat să descopere în ce condiții atașamentul se schimbă sau rămîne stabil pe parcursul vieții.
Davila (1997,1999) a ajuns la concluzia că anumiți factori vulnerabili cu o prezență stabilă în viața individului (e.g. o istorie familială sau personală de boli psihice, tulburări de personalitate, familii disfuncționale) sunt corelați cu probabilitatea ca stilurile de atașament să se schimbe de-alungul timpului. Un atașament nesigur în copilărie este, în sine, un factor care indică schimbarea stilului de atașament pe parcursul vieții, iar experiențele adverse din copilărie sau din adolescență sunt, de asemenea, factori care pot determina schimbarea stilului de atașament.
Într-un studiu longitudinal, Kirkpatrick și Hazan (1994) au descoperit că, de-alungul a patru ani, persoanele care au experimentat destrămarea unei relații romantice au fost mai susceptibile în a-și schimba stilul de atașament sigur, în unul nesigur. Un alt studiu longitudinal de 2 ani derulat de Davila (1999) a constatat că la cuplurile proaspăt căsătorite, a crescut stilul de atașament sigur, oamenii au devenit mai confortabili cu intimitatea și mai puțin anxioși în legătură cu perspectiva de a fi abandonați.
Un studiu derulat de Cozzarelli, Karafa, Collins & Tagler (2003) a urmărit să stabilească dacă stilul de atașament de la vârsta adultă rămâne stabil sau se schimbă. Concluzia cercetătorilor care au monitorizat timp de 2 ani un eșantion de 446 de femei care trecuseră prin anumite experiențe a fost că stilurile de atașament demonstrează un anumit grad de stabilitate în timp, dar sunt în același timp susceptibile la schimbare. 46% dintre participantele la studiu și-au schimbat stilul de atașament pe parcursul celor doi ani. Pentru cele care și-au schimbat stilul de atașament, factorii de vulnerabilitate identificați au fost abuzul de substanțe sau un istoric de depresie. Evenimente de viață precum moartea unei persoane apropiate sau divorțul nu au fost corelate nici cu stabilitatea atașamentului, nici cu schimbarea. Schimbarea stilului de atașament de-alungul timpului a fost însoțită de schimbări corespunzătoare în ceea ce privește sănătatea psihică generală. Concluzia studiului din 2003 a fost că stilurile de atașament sunt moderat stabile în timp, schimbarea lor fiind legată de o schimbare de înțelegere a experiențelor personale sau relațiilor interpersoanale și de factori de risc care schimbă dispoziția afectivă.
Comments