
Una dintre particularitățile cele mai uimitoare ale creierului omenesc este marea dezvoltare a lobilor frontali. Dacă la celelalte primate lobii frontali sunt slab dezvoltați, la mamifere fiind aproape invizibili, la om reprezintă acea parte a creierului care crește și se dezvoltă mai ales după naștere. (Sacks, 1995) Trei sferturi din procesul de dezvoltare a creierului are loc în afara uterului, cea mai mare parte în primii ani de viață. Abia la 3 ani de la naștere, creierul uman ajunge la 90% din dimensiunea adultă (Mate, 2018)
Numeroase studii derulate în ultimele decenii au scos la iveală faptul că felul în care se dezvoltă creierul unui copil depinde de mediul în care acesta crește. Cu alte cuvinte, experiența în lume, în primii ani de viață, determină configurația fină a creierului și felul în care acesta se va dezvolta ulterior. Potrivit celor mai recente descoperiri ale neuroștiinței moderne, dezvoltarea creierului la copil, după naștere, presupune un proces de competiție pe care cercetătorii l-au numit „darwinism neuronal” (Dawson&Fischer, 1994). Procesul presupune faptul că, după naștere, atât neuronii, cât și conexiunile neuronale concurează pentru a supraviețui. Neuronii care nu sunt stimulați și nu sunt activi, sunt îndepărtați, iar cei care sunt activi, sunt susținuți și menținuți activi.
Dawson și Fischer (1994) au concluzionat că sinapsele care conectează neuronii între ele prosperă dacă primesc un input amplu sau sunt îndepărtate, dacă primesc un input minimal. În mod similar, rezervele de substanțe neurochimice prea puțin folosite în prima parte a vieții se vor diminua, iar capacitatea creierului de a le produce va scădea, rămânând scăzută pe tot parcusul vieții. Concluzia cercetătorilor este că, în urma acestui proces, prin eliminarea celulelor și sinapselor neutilizate și prin formarea altora noi, favorizate de mediul în care crește copilul, se vor dezvolta circuite specializate care vor conduce diversele activități ale creierului urman.
Darwinismul neuronal descoperit de cercetători stabilește faptul că potențialul genetic pentru dezvoltarea deplină a creierului își poate găsi expresia deplină numai dacă împrejurările sunt favorabile. Pentru un copil, una dintre condițiile esențiale pentru un mediu favorabil presupune siguranța emoțională și căldura din partea primilor îngrijitori, care sunt în cele mai multe cazuri părinții. „Hrana emoțională” este absolut necesară pentru o dezvoltare neurobiologică sănătoasă a creierului, legăturile umane ale copilului creând legături neuronale ( Siegel, 1999).

Zonele cortexului răspunzătoare de atenție și autoreglare emoțională se dezvoltă ca răspuns la interacțiunea emoțională cu figura maternă. Centrii emoționali ai creierului copilului din cortexul orbitofrontal (COF) necesită o hrană emoțională sănătoasă din partea adulților care îi cresc. Copiii reacționează și sunt influențați de stările mentale ale părinților, sunt afectați de limbajul corpului părintelui, de tonalitatea vocii, de expresiile faciale joviale, abătute, nervoase sau, în unele cazuri, înspăimântătoare.
Cortexul orbitofrontal (COF) are conexiuni cu toate celelalte părți ale cortexului. Are, de asemenea, conexiuni cu structurile inferioare ale creierului, cu sistemul limbic, de unde sunt controlate și monitorizate stările fiziologice interne ale corpului și unde sunt generate emoțiile cele mai primitive și mai puternice, precum frica și furia.
COF înregistrează și depozitează efectele emoționale ale experiențelor. Înainte de oricare alte experiențe, COF înregistrează interacțiunile copilului cu principalele figuri din viața lui, figurile parentale. Mate (2019) afirmă că amprenta celor mai timpurii intercațiuni cu părinții este modelul după care se vor forma toate reacțiile și interacțiunile emoționale de mai târziu.
Grupurile de neuroni din COF codează urmele emoționale ale acestor experiențe importante - urme pe care, vrând-nevrând, tindem să pășim mai târziu în viață, iar și iar. (Mate, 2019, p 87)
Când mediul extern este perturbat, iar copilul nu găsește siguranța emoțională și căldura din partea părinților, așa cum se întâmplă în cazul copiilor abuzați emoțional, atunci dezvoltarea creierului va fi afectată negativ.
Mate (2018) susține faptul că interacțiunile armonioase și fericite cu părinții stimulează eliberarea opioidelor naturale în creierul copilului, iar valul de endorfine încurajează relațiile de atașament și dezvoltarea continuă a circuitelor de dopamină și de opioide ale copilului. Pe de altă parte, în cazul copiilor supuși oricărei forme de abuz emoțional, stresul care apare în urma abuzului, reduce numărul receptorilor opioizi și numărul receptorilor de dopamină. Grija parentală sau abuzul emoțional influențează și nivelurile altor substanțe chimice-cheie din creier, cum ar fi serotonina, neurotransmițătorul responsabil cu reglarea emoțională. (Mate, 2018)
Studiile în domeniul neurologiei au demonstrat faptul că experiențele din copilăria timpurie pot duce nu doar la o lipsă de substanțe „ bune” în creier (e.g serotonina) ci și la o supradozare periculoasă a altora. În lipsa siguranței emoționale și a căldurii părintești de care au nevoie copiii în primii ani de viață, s-a constatat că se produce o creștere a nivelurilor de cortizol, considerat hormonul stresului. Pe lângă afectarea sistemului de dopamină din mezencefal, cortizolul în exces micșorează centre importante ale creierului, precum hipocampul -o structură importantă pentru memorie și procesarea emoțiilor. Această modificare va perturba dezvoltarea normală a creierului și va avea repercusiuni pe viață (Gunnar& Donzella, 2002).
Michael D. De Bellis (2001) a demonstrat, în urma unui studiu, cum creierii copiilor abuzați sunt mai mici cu 7% sau 8% decât normal, având volumul sub medie în mai multe zone, inclusiv în cortexul prefrontal, acolo unde sunt reglate impulsurile, în corpul calos, puntea formată din materie albă ce conectează și integrează cele două emisfere ale creierului și în structuri din sistemul limbic, precum amigdala. Un alt studiu (Vythilingam, Heim, Newport, Miller, Anderson, Bronen & Bremner, 2002) efectuat asupra femeilor cu depresie care fuseseră abuzate în copilărie a demonstrat că hipocampul-centrul memoriei și al emoției- era cu 15% mai mic decât normal. S-a demonstrat că factorul cheie a fost abuzul din copilărie, și nu depresia, analizându-se în același timp și creierul femeilor cu depresie care nu fuseseră abuzate și la care hipocampul avea dimensiuni normale.
Traumele timpurii, categorie în care poate fi inclus și abuzul emoțional, au consecințe și asupra modului în care ființele umane răspund la stres pe tot parcursul vieții (Mate, 2018) Stresul psihologic la care este supus un copil abuzat emoțional stabilește un „ punct declanșator” mai scăzut pentru sistemul intern de stres al unui copil. Cu alte cuvinte, o astfel de persoană devine stresată mult mai ușor pe parcursul vieții (Mate, 2018). Un studiu (Heim et al, 2000) referitor la femeile victime ale abuzurilor sexuale și fizice a concluzionat că un trecut de abuz din copilărie este legat de creșterea reactivității la stres a neuroendocrinelor (nervoase și hormonale) creștere care este intensificată atunci când se adaugă o altă traumă experimentată la vârsta adultă. Un istoric de abuz în copilărie va modifica definitiv răspunsul la stres al copilului abuzat, iar la vârsta adultă acesta va avea reacții mai intense la stres.
Abuzul emoțional, considerat de mulți cercetători mai nociv și cu efecte mai devastatoare în timp, decât abuzul fizic, lasă urme în creierul copilului supus abuzului, urme care îl vor urmări pentru tot restul vieții. Fie că vorbim despre reactivitatea crescută la evenimentele stresante de mai târziu, fie că vorbim despre reducerea capacității de procesare și reglare emoțională, consecințele abuzului emoțional din copilărie sunt grave și se întind pe tot parcursul vieții.
Comments